Spusese Lucia asta? Poate că spusese, poate că lui i se păruse că spusese, poate că…

– La dracu`, gândesc prea mult!

Bucătăria îl aştepta primitoare. Sparse trei ouă şi le aruncă în tigaie. Uleiul sfârâia provocator, iar Scriitorul puse pe farfuria întinsă câţiva castraveţi muraţi, apoi turnă apă în ibric şi aprinse încă un ochi al aragazului.

Mirosul de prăjeală îi făcu nările să vibreze, se simţi cuprins de o foame teribilă, ca şi cum nu ar mai fi mâncat nimic de o perioadă lungă de timp, însă prepară meticulos ouăle, luând uleiul încins cu o linguriţă şi împrăştiindu-l peste gălbenuşuri, până ce acestea se întăriră.

Apa din ibric fierbea deja, puse două linguriţe şi jumătate de cafea, apoi luă ouăle cu o paletă şi le aşeză pe farfurie, alături de castraveţi.

Când se întoarse, avu doar timp să observe revărsarea maronie care se întindea ca o plagă pe aragaz. Nu era pentru prima oară când dădea cafeaua în foc, Lucia bombănea mereu, frecând aragazul, considera că a fi femeie implică tot felul de responsabilităţi umilitoare, pe când bărbaţii se scarpină în fund şi sunt tot timpul nemulţumiţi de viaţa lejeră pe care o duc.

Îi păru rău pentru caimacul irosit, nicidecum pentru viitoarele crize ale Luciei, oricum îi treceau repede şi pe urmă avea chef de sex, turnă cafeaua rămasă într-o ceaşcă şi începu să înfulece grăbit. Nu se mai gândi la nimic. Înghiţea aproape pe nemestecate, muşca din castraveţii muraţi, apoi tăia cu furculiţa încă o bucată din albuş şi o introducea în gură, mesteca repede, se simţea, dintr-o dată, mult mai bine.

Când termină, şterse farfuria cu o bucată de pâine. Şi trase mai aproape ceaşca de cafea. După ce aprinse o ţigară, pufăi mulţumit şi exclamă:

– Un bun început de zi! Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, Magicianule!

Nu-i răspunse decât un tunet, iar el ridică din umeri şi sorbi din ceaşcă.

Trecuseră două ore de când se trezise, dar nu se atinse de laptop. Îl ignora. Asta în ciuda faptului că simţea furnicături în buricele degetelor şi era atras permanent – aşa cum nu se mai întâmplase de foarte multă vreme – de acel display întunecat, dar îmbietor, şi de tastatura pe care aceeaşi nelipsită (dar care, paradoxal, lipsea exact atunci când aveai mai mare nevoie de ea) Lucia o ştergea la diferite interval de timp de praful care se depunea cu o plăcere teribilă. Folosea o cârpă moale, de culoare roşie, iar mişcările ei erau de fiecare dată delicate, ca şi cum nu ar fi dorit să tulbure liniştea aparatului care făcea parte integrantă din viaţa unui scriitor ratat.

Nu se apropie de birou. Pur şi simplu nu avea chef să scrie. Sau poate că îi era frică de ceea ce ar fi putut să citească în acel fişier.

– Recunoaşte că ţi-e frică, Scriitorule. Acolo, într-o lume care trăieşte prin bunăvoinţa unui procesor Intel, beneficiind de memorie consistentă DDR 3 sau cum o mai fi, şi de un harddisk cu o capacitate de 500 giga, se petrec în ultima vreme tot felul de lucruri inexplicabile, cuvintele se aştern singure în formatul A4, justify, Times New Roman, font 14, imaginaţia interferează tragic cu realitatea, personajele evadează din documentul word şi din windows, vorbesc, spun glume, au emoţii paradoxale, transpiră, fac dragoste, se plimbă pe străzi şi sunt lovite de maşini sau de stâlpi de telegraf, mor şi nimeni nu le caută la morgă, nimeni nu sună la “persoane dispărute” pentru a reclama absenţa lor îndelungată, poate că şi tu, Scriitorule – da, da, chiar tu, nu te mira, nu ridica din umeri, nu apela la o jalnică fofilare sortită eşecului -, eşti doar un personaj amărât, lipsit de personalitate, unul captiv într-o închisoare de culoare neagră, dimensiuni reduse, bateria poate rezista chiar şi zece ore, dar asta numai în teorie, he, he, fiecare firmă îndrugă baliverne pentru a-şi vinde produsele, reclama rămâne sufletul comerţului, dar uite că din închisoarea aceea despre care vorbesc acum, închisoarea prevăzută cu butonul shut down care nu te mai ajută să scapi de coşmaruri, nu poţi să fugi după ce tai gratiile de la celulă cu pila de unghii. He, he, Scriitorule, nu poţi, nu poţi, nu poţi… Eşti prins, plasa de păianjen te ţine legat şi tot ceea ce poţi să faci este să urmezi scenariul. Credeai că tu eşti autorul, ce nebunie, ce iluzie permanentizată aiurea, ar trebui să îţi revizuieşti complet atitudinea, nu tu eşti cel care agită sforile, tu ai fost şi rămâi pentru totdeauna doar un…

Stătea lângă uşă, îmbrăcat în treningul pe care îl primise cadou de ziua lui (de la Lucia, evident, se dezbrăcase cu o plăcere maximă de pantalonii cu buzunare aplicate), cu adidaşii în picioare, şi îşi spunea că nu a mai alergat de multă vreme, ce dacă plouă?, mişcarea este bună pe orice vreme, medicii ne bat tot timpul la cap cu nevoia de mişcare, jos cu sedentarismul care aduce enervantele kilograme suplimentare, la dracu`, chiar am nevoie de o alergare straşnică, mulţi kilometri, cât mai mulţi,  eu şi gândurile mele…

– … Iepure. Asta eşti, un iepure fricos.

Ştiuse de la bun început că monologul infiltrat în mintea sa avea să se încheie astfel. Nu avea cum să-l oprească. Numai uneori (arareori) se făcea linişte – atunci i se părea că pluteşte şi se ruga la Dumnezeu ca starea de bine să se prelungească la infinit , însă pentru o scurtă perioadă de timp. După aceea, vocea Magicianului se auzea şi mai tare, cu o impetuozitate care îl surprindea de fiecare dată.

Nu îndrăzni să spună nimic (de fapt, de minute bune nu făcea altceva decât să asculte vocea interioară şi, la un moment dat, rotise ochii prin cameră, aşteptându-se să îl vadă pe nenorocitul de Magician), luă şapca de baseball din cuier, şi-o îndesă pe cap şi descuie uşa. Ieşi pe verandă, în timp ce ploaia se înteţea, iar vocea continua să-i introducă printre circumvoluţiuni o limbă dezgustătoare, de o moliciune perversă.

I se făcu silă, avea un ghem în stomac, dar coborî treptele şi porni cu paşi rapizi pe alee, către poartă. Nu-i păsa de picăturile mari care-l loveau nemiloase, un duş natural i se părea cea mai bună soluţie în acele momente, putea aduce dezmeticirea necesară de care avea atâta nevoie. Sau, cel puţin, aşa spera…

Puse mâna pe clanţă, deschise poarta şi chiar atunci îi bubui din nou în creier vocea insinuantă a Magicianului.

Cristian Lisandru

Sursa foto – Udemy