– … Mda, un iepure fricos. Bine, bine, s-ar putea spune că iepurii sunt, în general, fricoşi, n-am auzit – în pofida vastei mele experienţe de viaţă pe care nu ai cum să o pui sub semnul întrebării – de un iepure erou. Există un iepure cu tupeu, e adevărat, dar îl poţi găsi numai prin desenele animate, Bugs Bunny ăla care face tot timpul figuri şi îi trage pe toţi pe sfoară, în timp ce roade din morcov, dar ascultă la mine, Scriitorule, acolo este o aiureală, copiii pot fi păcăliţi uşor, sunt creduli, înghit orice snoavă, vai, ce iepuraş drăguţ, mai vrem un episod, aplaudăm încântaţi, uraaaaa, desene şi bomboane care afectează dantura, copiii stau prea mult prin poveşti, aş putea să zic, iar părinţii lor sunt direct responsabili fiindcă nu îi pregătesc mai repede pentru viaţa infectă şi dezordonată pe care o vor duce. Pe când tu… Un iepure fricos, asta este concluzia.

Începu să alerge pe partea dreaptă a drumului, controlându-şi respiraţia, îndreptându-se către ieşirea din orăşel, aflată la vreo trei kilometri distanţă, imediat după ce treceai de benzinărie. Regretă că nu luase căştile cu el şi telefonul mobil în care păstra melodiile preferate. Dar acum era prea târziu, nu mai avea nicun chef să se întoarcă acasă. Nu era superstiţios, râdea de toţi cei care scuipau în sân sau erau apucaţi de friguri atunci când vreo pisică neagră le tăia calea. Dar acasă era laptopul. Tot acasă erau personajele evadate din word. Agentul imobiliar, Detectivul, Omul cu Tatuaj, Huiduma, Lucia. Te-ai prostit, Lucia nu este un personaj, este reală, sânii ei catifelaţi nu pot fi decât reali, aşa că taie-o de pe listă, deşteptule. Ai luat-o razna… Când faci dragoste cu ea nu simţi cum te cuprinde realitatea şi nu-ţi mai dă drumul? Cine-ţi lipeşte bileţele distractive pe frigider, fantoma lui Nefertiti? Cine face curăţenie, cine spune că bei prea mult şi că o să mori, cine citeşte manuscrisele tale şi emite păreri de doi bani pe care nu le iei niciodată în seamă? Lucia. Există. Potoleşte-te.

Acasă era cel mai urât coşmar prin care trecuse, mai urât decât acela pe care îl avea în copilărie, unul în care era înghiţit în fiecare noapte de o cobră care avea pe cap un coif á la Brad Pitt din filmul Troia.

Iniţial, nu putuse identifica acel coif, nici nu ar fi avut cum din moment ce pelicula nu exista pe atunci sau nu-i căzuse lui sub ochi o altă ecranizare, însă anii trecuseră, intrase în maturitate şi avusese un şoc atunci când văzuse filmul, aproape că leşinase, se îngălbenise la faţă, arăta ca o lămâie îmbrăcată în sacou, cămaşă şi blugi decoloraţi, iar Lucia îl luase de mână şi îl dusese pe hol, casiera de la cinematograf  îi privise intrigată, era un film de succes, cum să pleci aşa de repede, nu e păcat de bani?, băuse două sucuri cu gheaţă şi de-abia pe urmă, cu chiu, cu vai, scăpase de imaginea cobrei care sâsâia acoperită de coif. Coiful metalic al lui Brad Pitt. Îi veni să râdă…

După ce ajunseseră acasă băuse o sticlă de J&B, se făcuse mangă, ieşise în curte şi strigase că ar fi de părere ca toate cobrele lumii să fie ucise, indiferent dacă vreo asociaţie de tâmpiţi care adoră reptilele avea să-l dea sau nu în judecată. Nu-l dăduse nimeni, în schimb stinseseră vecinii luminile şi el fusese convins că îl spionaseră din spatele perdelelor, râzând pe  înfundate de scriitorul care umbla beat şi cauta scandal în loc să scrie… Îi înjurase şi pe ei, apoi intrase în casă şi făcuse dragoste cu Lucia ore în şir.

– … Baţi câmpii. Din nou. Eşti un iepure urmărit de un Detectiv deştept, să nu uiţi asta. Un iepure criminal, care l-a trimis pe un nefericit agent imobiliar direct sub roţile unui jeep apărut de nicăieri. Chiar se poate spune asta, ştii foarte bine. Un iepure care a dorit ca un stâlp de telegraf să se prăbuşească exact atunci când era nevoie, totul pentru ca banii din geamantan (nici n-ai avut curaj să intri în debara, fricosule!) să nu poată fi recuperaţi de proprietarul lor. Un iepure care face jogging prin ploaia torenţială pentru că nu mai are – recunoaşte! – puterea de a deschide laptopul-minune. Un iepure care simte cum se încolăceşte în jurul propriului gât cobra cu coif á la Brad Pitt, ce absurditate, cu asta ai pus capac la toate! Ha, ha, ha! Scuze, Scriitorule, dar nu mă pot abţine, eşti de tot râsul, ar trebui să te angajezi la circ, oricum mă îndoiesc că vei mai scrie vreodată ceva. Doamnelor şi domnilor, romanul vieţii sale se va opri direct în recycle bin, să sune trompetele! Scriitorul însuşi, doamnelor şi domnilor, se va ascunde în recycle bin şi acolo îşi va trăi restul zilelor unei vieţi de tot rahatul.

– Vezi să nu!

Strigătul care îi ieşise din gură odată cu aerul expirat îl dezmetici. Alerga în continuare, adidaşii lipăiau prin bălţile strânse lângă bordură, apa picura de pe cozoroc, simţea cum curgea şi pe ceafă, strecurându-se pe sub gulerul treningului, apoi se prelingea indiferentă şi rece de-a lungul coloanei vertebrale.

Strânse din dinţi şi mări ritmul, parcă pentru a-l lăsa în urmă pe Magicianul insolent. Dar îi simţea răsuflarea în ceafă şi era convins că se află în spatele său, un Magician nevăzut de nimeni în afară de el, îmbrăcat în trening (oare ce culoare preferă? Doamne, iar bat câmpii…), încălţat în adidaşi şi pus pe discuţii interminabile.

Ocoli prin stânga o baltă mai mare şi fu claxonat de o maşină care venea din spatele său. Îl depăşi în viteză, era un Pontiac de culoare albă, îi făcu semn cu mâna, la revedere, oriunde vei merge pe vremea asta, ai grijă, omule, poate îţi cauţi şi tu liniştea, toţi o căutăm, iar eu mai mult decât toţi, asta am căutat mereu şi nu am găsit, liniştea, am avut parte numai de gălăgie, dar nu aceea care face urechile să ţiuie, e vorba despre gălăgia sub formă de indivizi care-ţi dau buzna în intimitate, de eşecuri zâmbitoare şi perfide, de neîmpliniri legate unele de altele, fiindcă un necaz nu vine niciodată singur, în vreme ce bucuriile sunt pe cale de dispariţie.

Deveni meditativ (Lucia se amuza straşnic, de fiecare dată când poza în gânditorul măcinat de probleme fundamentale ale existenţei) şi gândi că liniştea te amăgeşte, te cheamă, tu te duci, te apropii, ştii că te apropii, pe urmă observi surprins că nu ai făcut altceva decât să te îndepărtezi suplimentar, eşti ca racul, un pas înainte, doi înapoi, dar ce spun eu doi, chiar mai mulţi, îndepărtarea de linişte este îngrozitor de dureroasă, această îndepărtare induce deprimarea, aduce cu ea lehamitea, cum mai ieşi din lehamite?, acolo sunt nisipuri mişcătoare, ce comparaţie idioată, las-o aşa, totuşi, şi în lehamite te scufunzi, nu-ţi întinde nimeni un băţ pe care să îl apuci, băţul izbăvitor, pot să-i spun aşa?, poţi, asta nu e vocea Magicianului, e a mea, ce bine este atunci când pot vorbi doar cu mine însumi…

Cristian Lisandru

Sursa foto – Amazon UK