Display-ul laptopului se lumină brusc. Acel fişier se deschise, iar prima frază plecă de la capăt de rând. Alineat. Times New Roman, justify, font 14.  Un nou pasaj… Alte vieţi. O nouă moarte.

     Detectivul îl văzuse cum se îndepărtează de-a lungul şoselei, alergând uşor pe margine, după ce închisese poarta cu grijă, un Scriitor (vai, mama lui, hai să fim serioşi, asta nu este o meserie, orice, dar meserie nu…) cu destule (nenumărate, murmurase) tinichele invizibile agăţate de picioare, tinichele pe care ar fi trebuit să le explice, cumva, fiindcă lăsau în urma lor un pronunţat miros de hoit.

Fie că dorea, fie că nu, distinsul – ei, aş! – Scriitor era obligat să stea în camera de interogatoriu şi să „dea din el”, cu lux de amănunte. Chiar se întreba ce poveste avea să scornească individul pentru a apărea curat ca lacrima în faţa anchetatorilor.

Din punctul său de vedere, a imagina un scenariu credibil – dacă eşti un scriitor autentic nu putea fi la fel de greu precum ai încerca să muţi cu cârca Turnul Eiffel în curtea muzeului Luvru. Dar ştia, din experienţa acumulată până atunci, că –  indiferent de imaginaţia criminalilor – o crimă perfectă nu exista. Mai devreme sau mai târziu, de regulă exact atunci când criminalul punea capul pe pernă şi dormea fără vise, imaginându-şi că nici Sfântul Petru cu alaiul său de îngeri nu-l mai poate tulbura, se găsea un detectiv abil care să dea de capăt întregii afaceri. Iţele erau descurcate, iar criminalul săltat din scutece, judecat şi condamnat. Dosar clasat. După aceea, exact ca în producţiile de la Hollywood, detectivul respectiv mergea la bar, se aşeza la tejghea, se îmbăta şi pleca acasă cu o damă planturoasă.

Punându-şi răbdarea la încercare, stătuse câteva minute bune şi ronţăise o lamă de gumă, gândindu-se la următoarea mutare de pe tablă.  Guma avea un gust puternic (artificial, totuşi) de căpşune, iar în minte îi veniseră imediat câteva imagini excitante în care rolul principal îl avea, bineînţeles, Lucia.

Scuturase din cap a dezmeticire rapidă, pentru că simţise în chiloţi câteva pulsaţii, complet nepotrivite în contextul respectiv, scosese guma din gură şi o învelise, tacticos, într-un şerveţel pe care îl depusese în scrumiera maşinii.

Ieşise din maşină, nu trântise portiera, apăsase pe unul din butoanele telecomenzii şi auzise clămpănitul încuitorilor, traversase strada, în diagonală, cu mâinile în buzunare şi se îndreptase către casă. Intrase în curte, străbătuse cu paşi uşori aleea pavată cu gresie rombică şi sunase. Preferase soneria, chiar dacă, iniţial, fusese tentat să mişte în stânga şi în dreapta limba unui clopot fixat în partea stângă a uşii. Renunţase imediat, fiindcă ajunsese la concluzia că astfel de accesorii ale trecutului nu făceau deloc casă bună cu prezentul.

Înainte de a auzi paşii târşâiţi ai proprietarului care se îndrepta către uşă, dusese mâna câtre buzunarul de la piept al impermeabilului şi pregătise (tot ca în filmele de la Hollywood) legitimaţia.

Totul decursese firesc, iar el – stând în continuare lângă benzinărie, în timp ce Scriitorul se îndepărta, încetul cu încetul – revăzu întreaga scenă.

Un scrâşnet, apoi uşa se întredeschide.

– Da, vă rog?

– De la poliţie, îmi cer scuze. (Legitimaţia fluturată prin faţa ochilor surprinşi, o privire pătrunzătoare care îl obligă interlocutorul să o ferească pe a sa, nori mohorâţi pe umeri şi, inevitabil, un alt tunet, ca un gong al unei alte scene, dramatice de această dată) Aveţi câteva minute libere?

Uşa deschisă larg, proprietarul înţepenit într-o neverosimilă poziţie de drepţi, ca şi cum ar fi fost pregătit să dea raportul unui necunoscut care îl complexa.

(Ochi bulbucaţi, faţa lungită, bătrânelul pare luat prin surprindere; iar surpriza nu este deloc una plăcută; este îmbrăcat într-o cămaşă imposibilă, maron cu buline albe, cu guler răsfrânt, peste care a tras o vestă fără mâneci, albă, din lână, probabil făcută de andrelele nevestei; pantaloni de stofă – un moşulică pedant, râse Detectivul în gând , cu dungă, papuci din piele sau imitaţie de piele neagră)

– În ce problemă, stimate domn, dacă nu vă este cu supărare?

– O verificare de rutină, nimic spectaculos.

(Doar nişte coincidenţe date dracului, au murit unii care au ajuns în sfera de influenţă a unui scriitor cu a cărui amantă mă culc eu – întindem amândoi aceeaşi femeie, dar el nu ştie, cum s-ar spune, regulăm aceeaşi păsărică, mai ştiţi ce înseamnă asta? ce vă este şi vecin, absolut din întâmplare, gândi, nu cumva l-aţi surprins ducând şi capul vreunui cadavru către tomberon? Aşa, ţinut de păr, cu ochii holbaţi ca ai dumneavoastră şi gură deschisă într-un strigăt mut…)

– Aş dori să vă pun câteva întrebări, nu foarte multe, în legătură cu vecinul dumneavoastră. Scriitorul… Cel care stă chiar alături. (Mâna detectivului arată direcţia), nu se poate să nu ştiţi nimic despre dânsul. Informaţiile pe care le obţinem din partea vecinilor, indiferent de caz, sunt de fiecare dată extrem de preţioase. Multe cazuri (privire care sfredeleşte faţa bătrânelului) au fost rezolvate tocmai datorită respectivelor informaţii…

– Nu ştiu dacă voi putea fi de folos (voce tremurătoare, ca şi cum Vecinul s-ar fi simţit, deja, vinovat fiindcă nu spionase îndeajuns printre perdele), eu şi dânsul nu suntem, ştiţi dumneavoastră (nu ştiu, spune-mi!), în relaţii…

Spusese „relaţii” apelând la o tonalitate aparte, cineva ar fi putut sau ar fi trebuit să tragă concluzia că moşulică avea „relaţii” cu totul speciale, una şi una, nu se încurca domnia sa cu nişte scriitoraşi rataţi, amărâţi, beţivi, tracasaţi de lipsa de inspiraţie şi vânaţi de detectivi în zile ploioase interminabile. Un moşulică (presupuse) proaspăt bărbierit sau cel puţin aşa dădea senzaţia, parfumat, care mergea la final de săptămână pentru a juca bridge împreună cu alţii de teapa lui, un moşulică atras de balet, nu de baschet, de puzzle, nu de bere şi – ha, ha, cu siguranţă! – unul care căuta posturi tv porno în fiecare noapte în care nu avea somn (iar insomniile, la bătrâneţe…). În rest, un exemplu pentru întreaga comunitate. Suplimentar, Detectivul era convins că Vecinul obişnuia să tragă cu ochiul. Aşa, ca să nu se plictisească. Din perversitatea completată nocturn cu peliculele porno. Şi simţea (adulmeca, nas fin, de copoi cu state vechi) că văzuse şi un oarecare individ care intrase în curtea şi în casa Scriitoraşului, uitând să mai iasă. În schimb, ca să vezi drăcie, individul se trezise mort, lovit de o maşină misterioasă, pe mijlocul străzii din spatele casei aceluiaşi Scriitor decis să alerge câţiva kilometri pe o vreme când alţii preferau să stea sub cearceafuri şi să se…

Simţi din nou pulsaţii în chiloţi.

– Pot intra?

– Vai, îmi cer scuze, cum să nu? Bătrânelul îi făcu loc să intre, trăgându-se repede la o parte. Poftiţi, scuzaţi deranjul, e greu singur, nevasta mea, Dumnezeu s-o ierte, m-a părăsit de câţiva ani, nu mi-am mai refăcut viaţa (asta ar fi fost culmea, vroiai ventuze sau ce?, e mai simplu cu telecomanda… Plus că nu te mai bate nimeni la cap, poţi să laşi colacul wc-ului ridicat după ce urinezi, chestii de-astea), mă rog, înţelegeţi dumneavoastră. Atunci când stai o viaţă alături de cineva este foarte greu, dacă nu imposibil – cazul meu – să o iei de la capăt. Luaţi loc, aici, pe fotoliu, nu serviţi un ceai?

– Nu, mulţumesc (ceva tărie n-ai, tataie?). Aş vrea să vă întreb (scoase dintr-un alt buzunar un carneţel, eternul carneţel care poate fi admirat în aceleaşi filme poliţiste, plus un pix de duzină) dacă ieri, din întâmplare, doar din întâmplare, evident, nu aţi văzut cumva ceva demn de a fi adus în discuţie… Poate un musafir oarecare care a intrat în curtea vecinului dumneavoastră.  Da, ştiu că ploua torenţial. Dar tocmai de aceea, în zilele ploioase, fiindcă plictiseala ne chinuie amarnic, aruncăm, din când în când, un ochi pe fereastră. Cu speranţa că…

– Cel de la ştiri?

– Ce ştiri? Nu-nţeleg (l-ai văzut, tataie, aşa-mi place, zi-i cu vorbele tale de bătrân libidinos…), la ce vă referiţi?

– Cred că m-am exprimat greşit, scuzaţi-mă. Am făcut o ciudată şi regretabilă analogie în momentul în care am urmărit buletinul de ştiri. O presimţire, dacă pot spune aşa, un zvâcnet în zona pieptului, semnalul evident că s-ar putea ca… acela… să fie… chiar…

Moşulică se aşeză picior peste picior pe fotoliul alăturat, genunchiul – stângul, dreptul? – scoase un pocnet, iar unul dintre papuci, cel stâng, dădu de veste că s-ar putea să iasă din picior.

Vedeţi dumneavoastră, domnule detectiv, nu obişnuiesc să urmăresc activitatea vecinilor mei (las-o jos, asta faci toată ziua, perversule…), fiindcă am fost şi sunt trăitor (ce termen…) într-o altă lume, aparte, dacă înţelegeţi ce vreau să spun (bridge, glume despre pipiţe, pipe şi coniace, poate şi golf, dar tot băşini puturoase) şi sunt sigur că înţelegeţi. Lumile noastre, a mea şi a dânsului, a domnului scriitor, indiferent care ar fi subiectele cărţilor dânsului, nu se pot intersecta. Niciodată. E vorba despre condiţie, pretenţii, imagine etc… Da. Înţelegeţi. Au stat de vorbă pe verandă, câteva minute, el şi… acela, apoi au intrat în casă.

Cristian Lisandru

Sursa Foto – Soda PDF