Vecinul se aşeză pe canapea, apucă telecomanda şi deschise televizorul. Un ochi indiscret (dar de unde?) ar fi văzut cu surprindere cum celelalte butoane ale aragazului încep să se rotească încet (ca într-un film de groază, nu?), iar o ureche (indiscretă) ar fi auzit şuieratul ca de şarpe al gazelor. Vecinul moţăia deja, iar la un moment dat îi căzu telecomanda din mână. Televizorul se stinse, cu un oftat.

Cât timp a trecut?

Am fi ştiut asta doar dacă Vecinul, atunci când s-a trezit, bineînţeles, s-ar fi uitat la ceas. Numai că el nu a făcut-o. Şi-a adus aminte de ceai şi s-a grăbit către bucătărie. A tras chiar şi o înjurătură, tocmai el, căruia îi plăcea să pozeze în personaj al cercurilor selecte în care cuvintele obscene sunt interzise cu desăvârşire şi se poartă doar discuţii elevate. A aprins lumina, gândindu-se că are şi o vreme ploioasă avantajele ei. Un ceai fierbinte, de pildă. Click. Bum!

Iar Vecinul acela curios a devenit, instantaneu, o simplă amintire pentru partenerii de bridge ai domniei sale… Sau nici măcar atât, pentru că (nicio noutate, de acum) uitarea este, pur şi simplu, un burete hulpav care şterge, repejor, toate urmele…

Scriitorul văzu fuiorul de fum negru şi fu în stare să bage şi mâna în foc (în astfel de momente, chiar era o expresie la locul ei, nu?) că auzise o bufnitură serioasă. Trăi câteva momente de mirare maximă, apoi se rezemă de balustrada podului care lega malurile râului ce şerpuia bezmetic, ba intrând în orăşel, ba dând senzaţia că ar dori să-l părăsească pentru totdeauna…

Dacă un oarecare observator urmărea cursul apei, realiza că, la un moment dat parcă decis să-şi pună planul în aplicare , râul o cotea brusc la stânga şi se îndepărta, îmbufnat, către orizont, ca un şarpe indiferent, în timp ce coada sa apoasă se prelingea pe lângă ultimele căsuţe de la periferie. Văzut, plăcut, plecat pe pustii, către un inevitabil fluviu în care să se contopească într-o îmbrăţişare vălurită.

Dar Scriitorul nu dădu atenţie unor astfel de amănunte. Fumul acela care se mişca precum o cobră (alt şarpe, de data aceasta unul decis să stea în poziţie de drepţi) îl fascina, aproape că simţea nevoia să alerge cât mai repede pentru a vedea ce se întâmplase, unde anume şi cine avusese ghinionul (şansa?) de a se afla la locul dezastrului.

(Nu se îndoia, totuşi, că era vorba despre un dezastru)

Din maşina sa, parcată în dreptul benzinăriei, Detectivul văzu doar fumul care se îndrepta  către cerul întunecat, fiindcă geamurile erau închise şi ar fi fost imposibil să audă ceva. Ridică sprânceana stângă şi se întrebă doar ce mama dracului s-a mai întâmplat de data aceasta, orăşelul nostru a luat-o razna?! Nu-şi răspunse, în schimbă porni motorul, în vreme ce staţia din bord începea să cârâie, iar informaţiile despre o inexplicabilă explozie săreau precum popcornul într-o oală acoperită.

Spre deosebire de cei doi, Magicianul nu dădu niciun semn din care să poată trage cineva concluzia (poate acelaşi observator care ar fi urmărit traseul sinuos al râului, de ce nu?) că fusese, cumva, luat pe nepregătite de evenimentul respectiv. Şi, fie vorba între noi, la o adică, un Magian redutabil poate fi surprins de ceva? Îşi sprijini coatele de aceeaşi balustradă a podului, adoptând o poziţie plictisită, la doar doi metri de Scriitorul care îşi trăgea răsuflarea şi tocmai îşi spunea că o tărie va fi cea mai bună dintre toate soluţiile posibile atunci când va ajunge acasă.

Pe birou, laptopul Scriitorului clipi de câteva ori, ca şi cum un program de mentenanţă ar fi verificat, conform programării, regiştrii, apoi cursorul se îndreptă către partea din stânga-jos a ecranului, deschise meniul de start şi se poziţionă deasupra butonului shut-down. După câteva secunde, display-ul se stinse, iar viaţa merse mai departe. La rândul ei, decisă să plângă îndelung, precum o bocitoare profesionistă, ploaia se înteţi… O sirenă sparse atmosfera, câţiva vecini, protejaţi de umbrele sau de pelerine, apărură la porţi şi priviră nedumeriţi către casa prin ale cărei ferestre sparte ieşeau limbi de foc, începură să curgă semen de întrebare şi, bineînţeles, nelipsitele ipoteze.

Vru să se desprindă de balustrada podului, însă simţi cum ceva îl atrage cu o putere colosală, împotriva căreia nu putea face nimic. Aşa că nu opuse rezistenţă. Se răsuci şi se aplecă, încercând să îşi vadă chipul în oglinda ciuruită de picături a râului. Nu reuşi. Dar, atunci când încercă să îşi îndrepte spatele, Magicianul pocni din degete.

Ploaia încetă (ca prin farmec, ar spune un scriitor care ar dori, fără să reuşească, să-şi suprindă cititorul cu o imagine de poveste), tunetele şi fulgerele îşi luară tălpăşiţa. Nici fuiorul de fum nu se mai văzu, iar Scriitorul încleştă degetele, cuprins de spaimă.

– Nu acum. Nu din nou. De ce, Magicianule? De ce?

– Fiindcă eşti un iepure. Iepurii nu pot avea momente de linişte. Iepurii fac pe ei de frică, de multe ori. Apoi put. Şi nu reuşesc să tragă concluzii. Niciodată. Este o regulă. Regula mea, din manualul meu, dacă vei fi cuminte te voi lăsa să-l răsfoieşti şi să citeşti cu voce tare despre tot felul de trucuri şi giumbuşlucuri. Dar numai dacă nu mă superi. Tu nu eşti iepure – în teorie, pentru că tot ceea ce vedem în oglindă nu înseamnă şi realitatea, Scriitorule, realitatea este ceva abstract, n-are rost să intru în astfel de amănunte, n-ai atins nivelul necesar şi cred că nici nu îl vei atinge vreodată , aşa că aştept cu mare interes concluzia pe care o vei trage în urma experienţei inedite.

– Nu acum. Nu din nou. Visele trebuie să vină noaptea, Magician tâmpit, nu ziua, după ce ai alergat printr-o ploaie torenţială. Acum trebuie să mă odihnesc, să beau ceva, să scriu ceva… Poate chiar un alt roman, unul din care să nu iasă personajele, unul care să se aşeze liniştit în paragrafe şi capitole, fără fasoane şi iniţiative ciudate. Un roman… normal. Sau poa – te că ar trebui să dau cu laptopul de pământ, Magicianule, ce părere ai tu despre asta?

Sunt de părere că normalitatea este interpretabilă, iar anormalitatea mult mai prezentă în vieţile oamenilor decât şi-ar putea imagina cineva… Scriitorul strânse balustrada cu putere, până când degetele se albiră, iar încheieturile protestară dureros… Şi se prăbuşi din nou.

Balustrada podului vopsită în negru şi rece la atingere. Dedesubt, şuvoiul înspumat al râului plimbă către o posibilă deltă mii de umbrele colorate care se rotesc ameţitor. Ce noroc pe capul meu, dacă reîncepe să plouă nu trebuie decât să întind mâna de pe mal şi să apuc o umbrelă, îi trecu o idee ciudată prin minte. Râul Umbrelelor, cum de-au uitat ăştia să-l treacă pe hartă? Vă invităm la o plimbare, aduceţi şi ploaia la pachet, învelită în celofan.

Miroase a porumb fiert, i se face poftă nebună să înfigă dinţii într-unul, după ce a presărat sare. Multă sare. Umbrelele saltă pe valurile râului, iar degetele strâng cu putere balustrada aceea neagră. Paradoxal, ţeava metalică se înmoaie. Nici nu este nevoie să te arunci de aici, pentru a te îneca printre umbrele. Poţi să-ţi treci balustrada pe după gât şi să te spânzuri.

Se trage doi paşi înapoi, cât pe ce să dărâme un vânzător de ziare care aleargă către celălalt capăt al podului, strigând că iese Atlantida la suprafaţă, chiar în mijlocul unui teren de golf, iar membrii selectului club – Clubul Golfiştilor, he, he! intenţionează să dea istoria în judecată.

Hei, strigă, vreau şi eu un număr!

Vânzătorul de ziare îi aruncă unul. Încearcă să îl prindă, dar ziarul zboară peste balustradă. Cocor cu aripi larg desfăcute, acoperite cu text mărunt, reclame la detergenţi şi fotografii color. Se freacă la ochi, fiindcă imaginea unui ziar cu cioc nu e de colo.

Asta ştire, nu ce scriu ăştia în fiecare zi.

Cristian Lisandru

Sursa foto – Lifewire