Împleticindu-se – pleacă şi podul ăsta la plimbare după umbrele sau mă clatin eu? –, coboară treptele de sticlă, mda, iată un proiect transparent, şi ajunge pe malul fluviului. Linii de tren intră în apă. Sau ies din apă, cum ar fi mai bine? Acoperit pe jumătate de valurile care-l lovesc aruncând stropi mari în toate direcţiile, un panou luminos îl informează că următorul tren are o întârziere de cinci minute. Cu apa şiroind peste uniformă, un angajat al căilor ferate iese din apă şi-i face semn să circule.

Staţi chiar pe linii, vine trenul, de ce nu sunteţi atent? Bilet de peron aveţi?

Se dă la o parte exact în momentul în care un TGV plonjează în râu, aruncând în aer sute de umbrele. Îşi alege una neagră, o prinde din zbor şi adoptă o poziţie studiată, de gentleman cu state vechi de serviciu. Stă pe malul râului, fără să scoată niciun cuvânt, în picioare, cu umbrela deasupra capului.

Pe celălalt mal, un bătrân îmbrăcat în frac (i se pare că are faţa Magicianului, însă nu este foarte sigur, aşa că strânge din ochi, încercând să vadă cât mai bine) aruncă undiţa în apă şi pescuieşte, la intervale fixe de timp, oglinzi cu care alcătuieşte un perete. Privindu-se uimit de la distanţă – nu ştiam că am plecat de-acasă în impermeabil, plecasem pentru o repriză de jogging, cu Magicianul după mine, toată această nebunie nu va aduce nimic bun, până la urmă -, descoperă uimit cum umbrela din mâna sa creşte din ce în ce mai mare, apoi trosneşte şi se închide peste el. Înainte de a anunţa că următorul tren trebuie să sosească la peron, angajatul căilor ferate se apleacă, apucă umbrela de pe mal, o deschide şi o aşază pe apă.

În câteva secunde, umbrela îşi ia locul printre celelalte, rotindu-se odată cu ele şi îndreptându-se către o posibilă deltă a unui posibil fluviu dintr-o posibilă lume în care Atlandita a ieşit la suprafaţă în mijlocul unui teren de golf… Pe malul celălalt, Magicianul aruncă undiţa, apoi îşi scoate jobenul şi salută. Salutul inconfundabil.

Fireşte, urmează nelipsitele ropotele de aplauze, iar instrumentiştii dau onorul, în timp de Omul cu Joben iese din scenă. În urma lui, umbrelele se rotesc ameţitor, iar orizontul explodează în roşu şi galben…

Atunci când trecu peste pod, cu viteză redusă, Detectivul aruncă doar o singură privire profesională, cu coada ochiului, îndeajuns pentru a fotografia întreg decorul. Scriitorul părea că se odihneşte, cu braţele sprijinite de balustradă şi cu privirea pierdută (probabil) undeva, departe, arătând eventualilor trecători – un Detectiv curios, de pildă; plus un Magician teribil pe care tocmai acel Detectiv curios nu avea cum să-l vadă, din păcate/din fericire pentru el – doar spatele.

Nici nu se sinchisi să presupună încotro alergau gândurile acelui individ suspect, în jurul căruia se ţesea o paradoxală pânză fatală care atrăgea în ea insecte (fiinţe) mai mult sau mai puţin vinovate, însă înţelegea că situaţia se complica într-o progresie alarmantă. Asta doar dacă nu cumva se putea discuta despre o improbabilă dedublare misterioasă a Scriitorului, singura modalitate, una peste alta, prin care acesta ar fi putut să ajungă în casa acelui nefericit pentru a-l arunca în aer, făcând (în acelaşi timp, asta da performanţă) şi jogging, cu poliţia pe urme.

Îşi spuse că avea să urmeze, cât de curând, un interogatoriu pe cinste, apoi acceleră. Nu se îndoia că explozia aceea avea o foarte strânsă legătură cu acel musafir misterios care intrase şi nu mai ieşise decât pentru a ajunge sub roţile unui jeep, cu acel geamantan (cu bani, cuvintele Luciei, singura care văzuse manuscrisul romanului neterminat) şi, evident, puteţi să trageţi draperiile, acesta este finalul, iată şi concluzia, urmează petrecerea, cu acel scriitor de pe pod, nu cu altul.

Punctul central al întregii afaceri era chiar el. Scriitorul. Păianjenul care aşteaptă răbdător, în vreme ce musculiţele cad în plasă şi nu mai au cum să scape. Detectivul schiţă un zâmbet. Dacă erai Omul-Păianjen mai spuneam, poate ajungeam la o înţelegere. Dar aşa, ai dat de dracu`…  Revăzu în minte bileţelul pe care îl scrisese la secţie şi adăugă încă o victimă, lângă celelalte – Vecinul Scriitorului. Puzzle, puzzle, puzzle, mormăi şi schimbă viteza, urăsc genul acesta de experienţe, trebuie să pui bucată cu bucată, ca un tâmpit cu răbdare bolnăvicioasă, unii ar spune că tocmai asta trebuie să facă un detectiv, să pună bucăţi lângă bucăţi, pentru a forma imaginea de final, ei, pe dracu`, care detectiv nu ar dori ca toate cazurile sale să se rezolve de la sine, iar el să reguleze toate damele apetisante din scenariu?

În depărtare se vedeau deja lumini roşii şi albastre. Poliţia, pompierii, ambulanţa, tot tacâmul. Pardon, uite şi presa, nimeni nu le dă ăstora cu microfoanele peste bot, cu toate că ar fi în stare să ţi le bage şi în fund, ca să audă cum te caci…

Râse. Vălătucii negri ai fumului spărgeau acoperişul casei afectate de explozie, grăbindu-se să se piardă printre norii de deasupra orăşelului, iar Detectivul se întrebă, înciudat, ce s-ar fi întâmplat dacă ar mai fi întârziat o vreme alături de acel moşulică antipatic. Nu-şi răspunse. Doar trase pe dreapta şi coborî din maşină…

În urma sa, pe locul din dreapta şoferului, Magicianul zâmbi condescendent. Zâmbetul din oglindă aducea a rânjet, gingiile păreau stropite cu sânge, însă nu era nimeni care să vadă imaginea de coşmar şi să se sperie corespunzător.

În timp ce Detectivul se îndrepta către casă, neluat în seamă de cineva, Magicianul scoase bagheta de care nu se despărţea niciodată – ca orice magician care se respectă -, îşi atinse jobenul şi se transformă în abur. O fracţiune de secundă mai târziu, era din nou pe pod, alături de Scriitor, amuzându-se copios la vederea expresiei chinuite a acestuia… Îi veni să aplaude şi chiar aplaudă, apoi făcu un semn discret şi deasupra umărului stâng se aprinse un reflector.

Cristian Lisandru

Sursa foto – Mediabistro