– Doamnelor şi domnilor, reprezentaţia continuă, poftiţi în Trenul Coşmarurilor Dumneavoastră! Călătoria nu vă costă niciun ban, poate doar câteva fire albe pe la tâmple şi, uneori, chiar viaţa. Dar nu vă sfiiţi, nu fiţi iepuri, lăsaţi tremuratul la intrare… Poftiţi, dragii mei!

Tunetul care urmă invitaţiei zgudui orăşelul, iar Scriitorul tresări şi…

♣

Deschise ochii. Presupuse, instantaneu, că stătuse cu ei închişi în timpul… visului? Filmului? Leşinului Temporar din Anticamera Somnului de Veci? Doamne, o să ajung la balamuc, strigă în gând, dacă nu cumva sunt chiar acolo, mi-au dat pilulele, mi-au făcut injecţiile cu marmeladă, apoi m-au aruncat în celula capitonată şi acum se amuză, privindu-mă prin vizetă. Sunt toţi prezenţi în spatele uşii, îi aud cum chicotesc ca nişte nemernici şi pun pariuri pe rezistenţa mea improbabilă – Magicianul, Agentul Imobiliar, Omul cu Tatuaj, Huiduma, Vecinul, Detectivul, chiar şi Lucia…  Şi tu, Lucia? (Şi tu, Brutus?)

Cuţitul se înfige direct în stomac, centimentru cu centimetru, dar nu curge nicio picătură de sânge. Totuşi, durerea este reală, fiindcă lama cuţitului taie ţesuturile cu o poftă teribilă, faptul că sângele nu şiroieşte nu trebuie să amăgească victima, probabil că Magicianul a pocnit din nou cele două degete, mijlociul şi degetul mare, declanşând un nou coşmar sau, poate, revenirea în realitatea nebănuită… Şi tu? Aaahhh… Nu mă aşteptam la asta, Lucia, în pofida marilor mele defecte te iubesc ca un nebun, Lucia, cum de nu ţi-ai dat seama de asta? Cum? Era aşa de greu să înţelegi cum poate iubi un scriitor ratat?

Dintr-un difuzor invizibil răbufniră acordurile melodiei Volare…

Volare, oh oh
Cantare, oh oh oh oh
Let’s fly way up to the clouds
Away from the maddening crowds
We can sing in the glow of a star that I know of
Where lovers enjoy peace of mind
Let us leave the confusion and all disillusion
behind
Just like birds of a feather, a rainbow together
we’ll find..

Îşi duse mâinile la urechi. Nu pentru că ar fi detestat melodia respectivă, ci pentru că o percepea ca fiind o altă formă de tortură (rafinată) inventată de Magician, inepuizabil atunci când era vorba despre înfipt ace ascuţite în creierul nefericitei victime. Ace, cuţite cu lamă ascuţită sau cine ştie ce alte instrumente de tortură extrase la minut din inconfundabilul joben.

El şi Lucia dansaseră pe acordurile melodiei Volare, în seara aceea minunată de vară când se cunoscuseră, încetul cu încetul, după ce ea acceptase invitaţia lui (făcută cu moaca unui adolescent emoţionat) şi ajunseseră, în sfârşit, acasă. Fusese o noapte memorabilă, ulterior, o noapte de dragoste nebună, nebună, nebună, pe care nu avea cum să o uite, mai ales că atunci şi numai atunci (juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul?, jur, onorată instanţă) se simţise, pentru prima oară, un adevărat bărbat. Viitorul i se părea, atunci, colorat într-o delicioasă culoare roz, numai că…

– Ai dansat cu Lucia doar în visul tău, Scriitorule. Te-ai culcat cu ea numai în visul tău, Scriitorule. Ai ejaculat, asta nu se poate nega, chiar aveai nevoie de o astfel de eliberare, dar nu era nicio femeie lângă tine, cu atât mai puţin Lucia. E adevărat că te-ai dus la supermarketul unde Lucia aia a ta – vorba vine, sper că vei pricepe până la urmă – este vânzătoare, e adevărat că ai luat o duzină de beri şi o sticlă de J&B, e adevărat că i-ai făcut ochi dulci alegând cea mai tâmpită expresie dintre toate, însă ai plecat singur, fără Lucia, după ce ai reuşit performanţa de a-i scăpa o sticlă pe picior, atunci când a venit din spatele tejghelei pentru a te ajuta, fiindcă dădeai senzaţia că ai prea puţine mâini. Mintea ta bolnavă a început, de atunci, să scrie un scenariu absurd, unul din care nu mai poţi ieşi fără ajutorul meu… Eu încerc, încerc, încerc din răsputeri să te readuc pe linia de plutire, însă tu fugi, te îndepărtezi, te pierzi în vise adunate unele peste altele. Aşa cum un castel confecţionat din cărţi de joc se dărâmă, la un moment dat, tot aşa şi castelul acesta al tău, construit din visele care te-au înlănţuit, se va nărui. Abia atunci vei fi liber…

– Nuuuu…

Vocea semăna cu un scâncet, aproape că se şi vizualiza cerşind îndurare. Alături de el, Magicianul, cu spatele la râu, îi făcu (amical) cu ochiul:

– Ba da. Iar tu eşti convins că este aşa cum spun. Nu mai scrii nimic pentru că te pierzi prin vise. Visele trebuie puse pe hârtie, iar eu îţi suplimentez raţia, cu o plăcere nebună, tocmai pentru ca tu să scrii. Din nou. Îţi ofer, gratis, materiale şi idei, Scriitorule, cum de nu recunoşti? Fii primul iepure care are coloană vertebrală. Las-o pe Lucia, uit-o, nu te-a plăcut, dacă te-ar fi plăcut ar fi mers cu tine şi v-aţi fi regulat până în sfânta zi de azi, amin! Mai mult, făcea mişto de tine, alături de colegele ei, uite scriitorul ratat, nu e bun de nimic în pat, uite scriitorul ratat, cu faţă de rahat, aşa au cântat, după ce ai plecat, he, he!

Scriitorul se agăţă din nou cu mâinile de balustradă.

– Te arunci sau nu te arunci? Te arunci sau nu te arunci? N-ai curaj (Magicianul puse mâinile în şolduri). Poate că dacă ar exista o plasă de protecţie, plasa ta de protecţie, ai face, de ochii lumii, pe teribilistul. Iepurele cu orgoliul rănit, iată-l cum ne demonstrează că poate sări, la urma urmei, în cap. Fiindcă ştie prea bine că nu-şi poate uda urechile în apa rece. Dar dacă vom face o scamatorie şi plasa mult dorită va dispărea în timp ce iepurele plonjează în gol? Ce va simţi el atunci, la contactul cu apa rece? Cum va reacţiona atunci când blăniţa va fi udă? Nu răspunzi, Scriitorule?

Recunoscu în sinea sa că exact la asta se gândea atunci. Pentru câteva secunde, îşi dorise să moară. Apoi îşi spusese în gând că moartea nu rezolvă, aproape niciodată, nimic. Doar un capăt de drum, unul închis, făcând în ciudă celor care continuau să creadă că de acolo se deschidea un altul. Îi plăcuse ideea şi se gândise să o reţină, poate avea să o insereze într-un viitor…

– Viitor ce, Scriitorule? Viitor maldăr de hârtii trimis la coş, alături de nenumăratele doze de bere? În locul tău, nici n-aş mai cumpăra hârtie igienică. Trezeşte-te! Hai, sus! Ochii mari, apă rece pe faţa tumefiată, mişcări de dezmorţire, genuflexiuni, câţiva kilometri de alergare, aer tras în piept, cu poftă incomensurabilă, ochi limpezi, o zi nouă, o atitudine nouă, o viaţă nouă. Aruncă şi bileţelele Luciei la coş, oricum ţi le scrii singur şi le lipeşti pe frigider, pentru a le citi cu un rânjet de satisfacţie stupidă în zilele următoare. Înainte, marş!

Era prea mult. Scriitorul se repezi asupra Magicianului, cu pumnii ridicaţi, ca şi cum ar fi vrut să-l înfigă, dintr-o singură lovitură, în asfaltul podului… Exact la momentul potrivit, cu o fracţiune de secundă înainte ca pumnii Scriitorului să lovească, Magicianul scoase o batistă roşie din buzunarul de la piept, efectuă o mişcare de toreador cuprins de exaltare, iar Scriitorul trecu pe lângă el şi se prăbuşi în genunchi. Scuipă într-o parte, se ridică cu greutate şi se repezi din nou.

Indiferent, Magicianul pocni din degete…

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – Intreprid Travel