… alerga pe o alee străjuită de trandafiri roşii. Nu-i vedea capătul, dar era conştient că lăsase în urmă ore bune. Şi gâfâia… Nu ştia de ce aleargă, nici nu-şi punea această întrebare. Alerga şi atât, ca şi cum ar fi vrut să doboare ultimul record mondial înregistrat oficial. Îşi simţea transpiraţia cum alunecă pe sub cămaşa ai cărei nasturi se desfăcuseră unul câte unul, iar tălpile frigeau ca şi când ar fi trecut în fugă peste cărbuni încinşi.

Unde alergi, domnule? auzi o voce. Către ce te grăbeşti? Contează aşa de mult o oră în plus sau în minus? Sau i se păru că aude o voce, mai bine zis, fiindcă alături de el nu se (mai) afla, totuşi, nimeni. Poate că mă întreabă creierul, s-o fi plictisit de atâta zdruncinătură, îşi permise un zâmbet. Are chef de vorbă…

Când simţi că nu mai poate şi că picioarele vor abandona brusc alergarea, obligându-l să se prăbuşească în genunchi – se şi vizualiză cu ei juliţi, ca în copilărie – observă chiar în faţa lui o casă de bilete. O casă de bilete din lemn, vopsită în alb, pe o alee lungă, străjuită de trandafiri roşii. Vânzătorul avea o uniformă albastră, prăfuită pe umeri, şi o şapcă cu cozoroc pe care scria Toate drumurile duc aici… Aici? Unde, aici? se întrebă înainte de a se spijini în coate de marginea ghişeului… Vopseaua era scorojită şi îi trecu prin minte ideea glumeaţă că doritorii de bilete ar fi trebuit să vină înarmaţi cu o pensulă îmbibată în lichid alb, vâscos…

Doriţi să călătoriţi?

Vânzătorul (care nu putea fi altul decât Magicianul, numai că Scriitorul, captiv în lumea unor vise din care nu găsea puterea să mai iasă, nu realiza asta), îl pironi cu o privire fermă. Vru să spună că dorea să se întindă pe jos şi să doarmă un mileniu, dar interlocutorul nu-i lăsă răgazul să pronunţe cuvintele. Vă putem oferi bilete către Ură, către Iubire, către Trădare, către Dezamăgire, către Ipocrizie sau Speranţă. Clasa întâi, a doua sau, dacă vă permiteţi, există şi varianta business class… Ce preferaţi?

După ce reuşi să-şi liniştească respiraţia întretăiată, trase aer în piept, abordă o mină jucăuşă şi întrebă ce-mi recomandaţi?, convins că imediat se vor aprinde reflectoare şi va afla că l-au luat de fraier la camera ascunsă.

Vânzătorul îşi aşeză pe ochi o pereche de ochelari cu ramă neagră, apoi răsfoi, câteva secunde, hârtiile din faţa sa. Dragă domnule, majoritatea doreşte Speranţa şi Trădarea. Iubirea nu se mai poartă, de Dezamăgire sunt cu toţii sătui, iar Ipocrizia… Ehe, poate că marketingul nu este bun, nu se înghesuie nimeni.

Păi dacă sunt cu toţii ipocriţi, de ce să mai meargă pe tărâmul Ipocriziei, nu s-ar plictisi? îşi spuse zâmbind. Dar un bilet către Normalitate nu aveţi? Întreb şi eu aşa, ca omu’, pură curiozitate… Firma asta a  dumneavoastră ar fi trebuit să ia în calcul şi o asemenea variantă.

Cel din faţa sa clătină din cap. I se citea scepticismul pe chip.

Scump, dragă domnule, foarte scump. Nu ştiu dacă vă permiteţi, scuzaţi-mă, dar nu arătaţi ca şi cum aţi deţine miliarde în cont. Au fost nababi care nu au reuşit să cumpere un asemenea bilet. Normalitatea conţine întreg pachetul de oferte, gustaţi câte puţin din fiecare şi vă obişnuiţi să trăiţi normal, aşa că trebuie să plătiţi foarte mult ca să ajungeţi acolo. Poate că ar fi mai bine să vă rezumaţi la Speranţă, biletul costă puţin şi sigur veţi fi încântat. Vorba aceea, speranţa moare ultima.

Brusc, şapca vânzătorului se metamorfoză în joben, iar Scriitorul căscă ochii, panicat.

De sub două sprâncene gri, stufoase, îl pironea o privire de gheaţă. Buzele subţiri ale Magicianului dezveliră dinţi (colţi?) ascuţiţi care arătau de parcă ar fi ţinut cineva cu tot dinadinsul să-i pilească până când vârfurile lor ar fi devenit vârfurile unor ace. Gingiile erau roşii, un roşu murdar care răspândea oroare şi greaţă. Din gura Magicianului ieşea un iz fetid, de cloacă prin care viermuiau toate mizeriile bine ascunse ale tuturor nespălaţilor lumii.

Se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă, în sens invers. De o parte şi de cealaltă a aleii, trandafirii roşii îi urmăriră tăcuţi deplasarea rapidă. Apoi se închiseră brusc, se ofiliră şi căzură la pământ. Dar bărbatul nu-i observa decât pe cei din faţa lui, roşii ca sângele. Sau ca vinul, murmură, în vreme ce alerga din ce în ce mai repede.

Unde alergi, domnule, către ce te grăbeşti aşa, către propria agonie? Poftim un bilet, e gratis. Un bilet către tine însuţi, Scriitorule, aceasta este singura destinaţie care te-ar putea salva. Strânse din dinţi. Şi alergă mai departe, în timp ce biletul din mâna Magicianului zbură către pământ şi, înainte de a-l atinge, dispăru ca şi cum nu ar fi fost. (Nu răsună aplauze. Nu se aprind luminile în sală. Nu se aud nici măcar fluierături)

Spectacolul merge mai departe, doamnelor şi domnilor, avem un Iepure, dar cum îl utilizăm?, am putea întreba, o întrebare pur retorică, dacă este să fim sinceri până la capăt. Iar exerciţiile de sinceritate sunt întotdeauna binevenite, nu fugiţi de ele, nu le evitaţi, nu încercaţi să vă iluzionaţi că dialogurile sincere cu propriul eu sunt doar foc de paie, vorbe în vânt, ala-bala-portocala etc. Nu, doamnelor şi domnilor, nu faceţi ca Iepurele. Iepurele este pierdut. În Labirint. În Labirintul Propriilor Gânduri Absurde…

Nu simţiţi în aer mirosul? Este doar mirosul inconfundabil al fricii. Temerile Iepurelui devin obsesiile sale. El vede ceea ce nu vede nimeni, aude ceea ce nu aude nimeni, transpiră aşa cum nu transpiră nimeni.  Şi, ca să fie tacâmul complet şi dezastrul total, Iepurele acesta n-a mai scris un rând de foarte multă vreme. Deşi se iluzionează cu ideea că va scrie romanul vieţii. Dar este doar o altă eroare. De ce? Fiindcă nu este în stare. Tocmai de aceea ne-am gândit să demarăm un alt proiect, Romanul care se scrie singur. Superb, doamnelor şi domnilor, iar Iepurele acesta şi-a prins urechile între filele cărţii încă nescrise. Haideţi să-l scoatem de acolo! De acord?

Acum se aud aplauze. Copiii ţipă, aplaudând iniţiativa Magicianului persuasiv, adulţii tropăie, doi clovni îşi trag şuturi, iar o dansatoare îmbrăcată sumar împarte, tuturor, sărutări lungi, virtuale.

Cristian Lisandru

Sursa foto – edX Blog