Magicianul apucă Iepurele de urechi, picioruşele animalului se agită, ochii sunt holbaţi, înjectaţi. Unul dintre clovni instalează o poartă de fotbal, iar Magicianul aşează Iepurele pe punctul de la 11 metri.

Şut! Gooooool!

Iepurele se chirceşte într-un colţ al plasei, apoi simte cum circul începe să se învârtească, din ce în ce mai repede, pare că timpul a intrat într-o mişcare de rotaţie infinită, imaginile se derulează din ce în ce mai repede, şi iată Scriitorul, tocmai a revenit de la partida de jogging, a intrat în curte, cu părul ud şi treningul fleaşcă – nuuuu, nu mai înainta! , urcă trepetele verandei, duce mâna la buzunar, în căutarea cheii – nuuu, nuuu, opreşte-te, trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! – şi încearcă să o introducă în broască…

Clovnii înţepenesc, cu gurile căscate. Dansatoarea rămâne nemişcată, cu un picior ridicat în aer. Spectatorii îngheaţă, la rândul lor, într-un stop cadru neaşteptat. Nu se mai aude niciun sunet. Sub cupola circului, Magicianul extrage din joben o ciocolată, o desface tacticos şi muşcă din ea cu poftă.

Când încercă să introducă cheia în broască – schimbase yala cu vreo patru zile în urmă, luase una despre care se spunea că rezistă le orice încercare de spargere, mormăise reclama este sufletul comerţului, dar plătise cash – observă surprins că nu exista fanta.

Ridică privirea şi studie uşa. Uşa lui. Dacă între timp nu se mutase, fără să ştie, în altă parte, atunci se afla chiar în faţa propriei uşi. Neagră, metalică, cu nişte pătrate mari în interiorul cărora se afla câte un romb. Aşa-i plăcuse, erau şi alte modele la magazin, dar nu-l încântaseră. Întoarse capul. Era curtea lui. În consecinţă, casa lui. Casa lui de scriitor care făcea echilibristică între real şi imaginar, supervizat de un Magician cu intenţii… bune? Rele?

Privi cheia pe care o ţinea între degetul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă, apoi o întinse uşurel către locul unde ar fi trebuit să se afle fanta aia ordinară. Nu era acolo. Plecase. Simţi cum se enervează. Înţeleg să pierzi cheia, dar cum să te părăsească fanta de la yală? Te părăseşte nevasta, poţi pierde iubita, nu mai ştii unde ai lăsat inspiraţia – aşa cum mi se întâmplă mie, ca s-o spunem pe-aia dreaptă, măcar o dată! , pleacă şi mâncărimea, după ce o scarpini… Dar fanta? Aşa ceva nu se poate. Nu băuse. Încă. Şi, chiar dacă avea zile în care bea până nu mai ştia de el, nu pierduse niciodată fanta. Se pierduse pe sine, dar se regăsise dimineaţa, cu capul mare, mult prea mare, simţea cum se loveşte creierul de pereţii cutiei craniene. Un creier care ar avea nevoie de o cămaşă de forţă, spunea râzând.

Stătea în faţa uşii, cu cheia în mână. În stânga sa, dacă s-ar fi uitat, ar fi putut să observe un paraşutist prins între crengile unui copac, iar undeva, în plan secund, o cafenea suspendată în care un moş cu melon şi monoclu (Magicianul, cine altul?) îşi sorbea ceaiul şi citea ziarul. Deşi nu se uitase într-acolo, ştia că nu este nimic în ordine. Că are iarăşi parte de surprize. Şi mai ştia, ce absurditate, nici nu privise într-acolo!, că pe manşeta ziarului scrie anul 1944.

Dar el era interesat de fantă. Bătu cu pumnul în uşă. Un demers hilar, dacă ţinem cont de faptul că Lucia era la serviciu – în acest moment, Magicianul ridică ochii din ziar şi făcu un gest, cu mâna stângă, din care reieşea că Scriitorul continuă să creadă într-o iluzie. Apoi coborî din nou privirea între paginile ziarului, părând absorbit de ceea ce tocmai citea acolo. Cum să baţi la o uşă în spatele căreia ştii sigur că nu se află nimeni, atunci când tu eşti de cealaltă parte? Surprins, auzi paşi târşâiţi. Dincolo, pe partea cealaltă, o cheie se răsuci în broască. Ia uite, e fantă acolo, nu e fantă aici, îşi spuse, aşa ceva este inadmisibil.

Uşa se crăpă câţiva centimetri. Clovnul… Clovnul era un clovn, cum să descrii un clovn?, toţi clovnii sunt la fel. Şi părea intrigat.

– Nu mai bateţi aşa de tare, Maestrul face ultima repetiţie… Intraţi, dar nu scoateţi niciun zgomot, Maestrul nu suportă. Concentrarea dânsului nu trebuie să fie tulburată de zgomote colaterale, domnule.

Intră. Aici trebuia să fie holul meu, bombăni, surprins că starea de enervare nu-l strângea deja de gât. Întâi absenţa fantei, apoi cabina de machiaj – nu mai înţelegea nimic.

Maestrul era cu spatele. Aşezat pe un scaun de bar, în faţa oglinzii. Să fi avut vreo 25 de centimetri înălţime, nu mai mult. Păr lins, dat pe spate, frac minuscul. Se simţi precum Gulliver în ţara piticilor. Tuşi încet. Maestrul îşi răsuci căpşorul. Mustaţă cu colţurile răsucite în sus. Nu. Unul în sus şi altul în jos.

– Da, vă rog? Autografele după spectacol.

În spatele său, clovnul desfăcu pumnul şi o ploaie de confetti urcă înspre tavan. Apoi suflă într-o trompetă. Îşi puse mâinile la urechi, făcu stânga-mprejur şi ieşi pe uşă.

Am înnebunit. Sau visez. Da, e vis, nu se poate altfel. Se ciupi de mâna stângă până văzu cum creşte vânătaia. Durerea era reală. Dincolo de fereastră, paraşutistul îi făcu un semn, transmiţându-i că ar avea nevoie de un cuţit pentru a se elibera. Magicianul sorbea tacticos din ceai, răsfoind ziarul.

Căzu o bombă între cafeneaua suspendată şi copacul paraşutistului, iar din gaura formată se ivi periscopul unui submarin. Câţiva pescăruşi se roteau în jurul lui şi îl loveau cu pliscurile. Poc. Poc. Poc. Privi din nou cheia… Strălucea. Ca şi cum ar fi avut o lumină în interior, ca şi cum ar fi fost introdusă într-o priză şi curentul ar fi năvălit prin venele ei metalice. Se întoarse către uşă şi o introduse acolo unde ar fi trebuit să fie fanta. Cheia intră. O întoarse spre dreapta. O dată. De două ori. Gata cu visul, revenim la normalitate, nu mai beau decât lapte. Deşi, la ce prostii bagă ăştia în el, n-ar fi exclus să te îmbeţi. Chiar, cum ar fi o mahmureală după o beţie cu lapte pasteurizat?!

Uşa se deschise. Un ofiţer îi urlă să sară în tranşee şi îi aruncă o armă.

– Dobitocule, suntem atacaţi, unde-i fost? Curtea Marţială te mănâncă dacă mai faci aşa ceva!!!

Mirosea a pucioasă şi burniţa. O ceaţă lăptoasă bloca privirea la vreo cincizeci de metri în faţă. Lipit cu pieptul de malul de pământ, cu apa murdară scurgându-i-se pe trening, tropăind cu adidaşii în mocirlă şi, strângând între mâini metalul rece al armei – nici armata n-am făcut-o, ce caut aici, Doamne, Dumnezeule?!, observă zeci de tancuri care se îndreptau către ei. I se păru că vede şi un agent de circulaţie decis să dea o amendă, indiferent la tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Tanchistul oprit la semnul agentului ieşise pe jumătate din turelă şi arăta cu mâna către liniile inamice, în vreme ce poliţistul completa imperturbabil formularul.

Râse.

Alt vis tâmpit. Cu acelaşi Magician tâmpit în postura de coordinator malefic. N-am să mai scap de el toată viaţă. Poate că va trebui să mă obişnuiesc cu ideea unui astfel de concubinaj.

Nu simţi glontele care muşca din aer în drum spre el. Simţi doar căldura. Apoi se prăbuşi în noroi, în timp ce Magicianul se apleca deasupra lui pentru a-i pune ziarul pe faţă. În cealaltă mână ţinea ceaşca de ceai.

Aburea.

♣ Cristian Lisandru

Sursa Foto – Texas Hill Country