Şi, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, în viaţă, totul se învârteşte ameţitor în jurul lor. Bani, bani, bani. Or să-ţi prindă bine, ascultă-mă pe mine, asta este mană cerească, dar trebuie să-ţi revii. Din viaţa asta, din vise, din haosul în care te-ai aruncat ca într-o baltă cu zoaie. Chiar crezi că va înghiţi cineva, ca pe o găluşcă pufoasă, povestea abracadabrantă cu agentul imobiliar? Noi, eu şi tu, ştim unele amănunte, he, he, însă nu au nicio relevanţă într-un anumit context, trebuie să îmi dai dreptate.

– Predau banii şi cu asta basta.

– Vax, gândeşti copilăreşte, e clar că ţi s-au atrofiat neuronii. Poliţiştii au un mare defect, află de la mine, sunt trecut prin multe şi din fiecare experienţă am învăţat câte ceva. Sau au şi o mare calitate, depinde de unghiul din care abordezi problema. Sunt curioşi. Morţi, bani, coincidenţe interesante, un manuscris în burta laptopului, cum crezi că vor reacţiona atunci când vor citi pasajul în care stâlpul de telegraf cade peste Land Rover? Vor chiui de bucurie aflând că Vecinul tău a sărit în aer cu toate că nu ar fi trebuit să sară? Vor spune că eşti noul Hemingway sau vor trage concluzia că omori şi pe urmă scrii? Ei, ce spui?

Magicianul îi întinse un prosop. Se şterse pe faţă, apoi se ridică în picioare. Îi tremurau genunchii, iar oglinda îi înfăţişă o faţă străină.

– Eu sunt acesta, Magicianule?

– Normal, cine ar putea să fie, Omul de Tinichea? Mary Poppins? Apropo, mereu am avut senzaţia că au cam exagerat cu zborul acela. Dar poliţiştii vor spune că eşti Pinocchio, ascultă-mă pe mine, nu dau greş niciodată.

♣

Aruncă pe el o pereche de blugi, un tricou şi o geacă impermebilă.

– Unde pleci?

– Nu-i treaba ta. Te-ai băgat şi aşa prea mult în seamă. Nu-mi poţi controla fiecare mişcare.

Magicianul ridică din umeri, dând de înţeles că ultima concluzie a Scriitorului îi era indiferentă. Apoi îl privi pieziş.

– Ei, nu pot să cred, iată o surpriză, iepurele s-a decis să-mi demonstreze că Lucia există şi nu este doar rodul imaginaţiei sale. Normal că Lucia există, nu contest, chiar am insistat asupra acestui aspect, însă nu face parte din viaţa ta, aşa cum îţi imaginezi de ceva vreme, trăind într-o nefericită lume imaginară, bolnăvicioasă, de altfel. Iepurele nostru, doamnelor şi domnilor, va ieşi din casă şi va merge direct la supermarket. Acolo va intra şi va striga din toţi rărunchii numele Luciei, motiv pentru care anticipăm şi transmitem că se va face de râs în faţa tuturor, va fi dat afară în şuturi, poate şi cu o amendă frumuşică în buzunarul de la geacă. Va fi distractiv.

Magicianul duse o mână la gură şi improviză o trompetă. Apoi suflă în ea:

– – Ta-ta! Ta-ta! It`s show time, ultimele bilete, grăbiţi-vă!

Coborî mâna şi îl privi din nou.

– De data asta, nu mă implic, pe cuvântul meu, te las să îţi faci numărul, toată scena îţi aparţine. Numai că ai grijă (Scriitorul îi simţi privirea în ceafă şi avu un frison), trezirea la realitate nu te scapă întotdeauna de coşmarurile tale, uneori se întâmplă chiar invers. Şi rămâi prizonierul coşmarului. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să trăieşti trecând în fiecare zi dintr-un coşmar în altul? Cam cât crezi că ai rezista?

– M-am plictisit să te înjur. Şi nu ai cum să mă opreşti.

– Nici nu vreau. Ai grijă să ieşi prin spate, totuşi, sunt sigur că Detectivul acela trage cu ochiul.

Mirarea sa va fi destul de mare atunci când va observa că principalul suspect, fiindcă asta eşti, obişnuieşte-te cu ideea, pleacă la plimbare, pe o astfel de vreme, după ce, tot pe o astfel de vreme, a făcut jogging precum un zăbăuc. Ăştia fac tot timpul analogii, ţi-am mai spus. E o deformaţie profesională pe care o capătă extrem de rapid, încă de pe băncile Academiei.

– De ce nu pui laptopul să-i facă de petrecanie? Pe tine te ascultă, nu pe mine. Câteva paragrafe şi gata, nu mă mai poate lua nimeni la întrebări.

– Ha, ha, eşti penibil. Laptopul ascultă de gândurile tale, Scriitorule. De acolo îşi trage seva literară. Şi nu repeta că ţi-ai dori ca Detectivul să fie mort, pentru că s-ar putea ca dorinţa aceasta oribilă să-ţi fie îndeplinită mai devreme decât crezi. Cum naiba eşti convins că ai să poţi explica atâtea decese, survenite într-un timp atât de scurt şi, atenţie, toate având o legătură mai mult sau mai puţin vizibilă cu tine?

– Nu m-am gândit la moartea Vecinului şi, totuşi, a murit.

– Poate că laptopul încearcă, de fapt, să te protejeze. Ţine la propriul stăpân ca un animal de companie, este legat printr-un cordon ombilical invizibil de acela care-i mângâie tastatura cu degetele, atunci când are inspiraţie. Din păcate, în ultima vreme, trebuie să spunem şi asta, în pofida tristeţii care ne pătrunde, inspiraţia Scriitorului ratat a plecat pe pustii, s-a dus şi nu mai vine, aşa că – surpriză, domnule! – nefericitul laptop s-a apucat să scrie singur. Mulţumeşte cerului pentru asta! Sau dă în judecată firma producătoare!

– Aiurea.

– Gândeşte-te atunci…

– N-am chef. Nu acum, cel puţin. Şi crezi că voi sta tot timpulul în poziţie de drepţi, pentru a pune în aplicare toate ordinele tale tâmpite? Du-te la circ, câştigă un ban cinstit. Ia-ţi alt iepure. Altă marionetă. Alt fraier. E plină lumea de ei. De ce tocmai eu?

Simţea cum se enervează şi i se făcu poftă să bea o bere. Dar îşi aduse aminte de Lucia. Nu, fără băutură. Trebuie să fiu treaz atunci când voi intra în magazin, altfel se va enerva al dracului de tare şi va face o scenă memorabilă, spre deliciul tuturor gospodinelor din zonă. E-n stare. O cunosc aşa de bine… Dar îi era o sete teribilă. Avea gâtul uscat, tapetat cu straturi de nisip. Merse în bucătărie, luă un pahar, îl umplu cu apă şi-l dădu pe gât. Nisipul porni către stomac.

– Ei, da, aşa mai venim de-acasă, iepurele se îmbăţoşează, încearcă să facă pe bărbatul model, cel care nu-şi permite să bea decât la sfârşit de săptămână, un pahar sau două, nu mai mult, pentru că nevasta strânge din buze şi bate din picior. Presupusesem că în această casă cântă cocoşul, mai ales că nici nu are vreo găină pe lângă el.

Se răsuci către Magician. Stătea rezemat cu umărul stâng de frigider, ţinând în mâna dreaptă unul dintre bileţele galbene ale Luciei. Tocmai se pregătea să-l citească (probabil cu voce tare, îşi spuse, pentru a-şi bate în continuare joc de mine), iar ochii îi sticleau datorită încântării de care fusese cuprins.

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – WallpaperAccess