Îşi drese glasul şi-şi poci vocea, încercând să maimuţărească o voce de femeie:

 – Iubitule, azi voi întârzia. Ai pui în frigider, când ţi se face foame. Nu exagera cu berea, te rog, pe urmă te doare capul. Spor la scris, dragule! Şi susţii în continuare că aceste bileţele aberante sunt scrise de Lucia?

Se întrebă dacă i-ar putea transmite laptopului măcar o idee din care să rezulte că s-ar bucura foarte mult dacă Magicianul ar fi strivit de un bloc de beton picat de la o înălţime ameţitoare, înecat în arteziana din centrul orăşelului sau tăiat în două de un tren.

Într-o fracţiune de secundă, îi trecură prin faţa ochilor mai multe imagini sugestive, de fiecare dată fiind vorba despre o victimă în agonie, îmbrăcată în frac şi cu un joben imens pe cap.

Indiferent de modul înfricoşător în care murea posesorul pălăriei, jobenul nu cădea niciodată, ca şi cum ar fi fost fixat în cuie pe ţeasta Magicianului.

Magicianul muri o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, apoi vorbi, foarte aproape de urechea Scriitorului:

– Las-o baltă, nu mă poţi ucide. Sunt o parte din tine, omule. Şi, dacă vreau, pot să ies din tine când am chef, mă plimb pe afară, iau contact cu lumea normală (puse un accent pe normală) şi să intru la loc. Ce părere ai despre asta?

Deschise uşa frigiderului, apucă o doză de bere, o desfăcu repede şi o duse la gură. Nu o lăsă jos până ce aceasta nu fu goală. Îşi şterse gura cu mâneca de la geacă, apoi se îndreptă hotărât către uşă.

Magicianul nu încercă să îl oprească. Dar trimise vocea aceea unsuroasă după el:

– Să fii puternic, Scriitorule. Dacă mai poţi.

Nu zise nimic. Strânse din dinţi. Ieşi prin spate, traversă grădina, ajunse în stradă şi porni cu paşi mari către supermarket, biciuit de ploaia nemiloasă. Nici nu privi în urmă, către trâmbele de fum care ieşeau în continuare din casa Vecinului.

La aceeaşi oră, tot fără a fi deranjat de cineva, ca şi cum nimeni nu l-ar fi văzut sau nu l-ar fi luat în seamă, Detectivul ascunse în buzunarul interior al impermeabilului carneţelul pe care notase ultimele informaţii, apoi reveni la maşină. Deschise portiera, aruncă haina de ploaie pe bancheta din spate, se aşeză pe scaun şi trase centura de siguranţă peste piept. Apoi desfăcu încă o lamă de gumă şi răsuci cheia în contact, iar motorul începu să toarcă. Ştergătoarele dansară legănat, dintr-o parte în alta, tună deasupra oraşului şi alte gheare de foc brăzdară cerul. Tună din nou.

În spatele Detectivului, pe banchetă, lângă impermebilul ud, Magicianul scoase un evantai şi începu să-şi facă vânt. Apoi îşi lăsă privirea să alunece spre fereastră, chicotind bucuros. O nouă farsă era pe cale să înceapă. La volan, Detectivul avu senzaţia vagă că are pe cineva în ceafă, pregătit să-i înfigă colţi ascuţiţi în carne. Întoarse repede capul, însă nu văzu pe nimeni. Totuşi, senzaţia aceea continua să-l agaseze, inexplicabil.

Înjură şi dădu drumul la radio, iar cei de la Eagles începură să cânte Hotel California.

Un taxi trecu în viteză maximă pentru a prinde culoarea verde a semaforului, iar el fu stropit din cap până-n picioare, ridică pumnul în aer şi slobozi o înjurătură suculentă în urma maşinii.

În astfel de zile, şoferii sunt complet dezinteresaţi de garderoba pietonilor, îşi spuse în gând, în timp ce doi adolecenţi încercau cu mare greutate să îşi stăpânească hohotele de râs. Fata avea ochi albaştri, era îmbrăcată după ultima modă – un talmeş-balmeş vestimentar – şi ţinea pe umăr o geantă voluminoasă. Doamne, ce-or pune oare în genţile astea? Tot timpul am senzaţia că umerii suferă intens şi sunt unul mai sus şi altul mai jos… Băiatul îşi aprinse o ţigară şi îi făcu un semn din care reieşea că se putea şi mai rău.

Dădu din cap în semn de aprobare, apoi luă o mină pleoştită şi îşi arătă pantalonii uzi. Zâmbi strâmb, încercând să adopte o poziţie teatrală. Un Scriitor ratat – bine, adolescenţii nu aveau de unde să ştie asta! care încearcă să privească evenimentele cu un optimism incurabil, destul de prost mimat. Tinerii nu se mai abţinură şi izbucniră în râs. Râse şi el, apoi traversă strada, ocolind o baltă care ocupa jumătate din carosabil.

Un alt şofer îi transmise prin intermediul farurilor că ar fi timpul să se grăbească. Ştergătoarele se mişcau dintr-o parte în alta şi nu avu timp să vadă prin parbriz decât un chip difuz. Culoarea verde a semaforului începuse să pâlpâie. Pe partea cealaltă a străzii, un bătrânel cu o umbrelă imensă, de culoare neagră, se apropie de el şi încercă să-l consoleze:

– Nu mai există bun simţ, domnule, toţi gonesc ca disperaţii. Către ce s-or grăbi aşa, către propria moarte?!

Nu răspunse. Trecu pe lângă bătrân – ridicându-şi gulerul – şi simţi în ceafă privirile acestuia. Apoi îi auzi glasul:

– Din cauza noastră se întâmplă aşa, domnule, nu ne mai implicăm. Ar trebui să ne implicăm, dar nu o facem. Ne vor călca şi pe trotuar, s-a mai întâmplat. Iar în ultima vreme se întâmplă din ce în ce mai des. Buletinele de ştiri sunt pline, pline…

Ete, fleoşc, murmură în timp ce pornea la pas pe trotuarul care mustea de apă. Facem toţi pe filozofii. Vorbim ca să nu adormim pe stradă, în timp ce mergem. Nu e vina şoferilor dacă primăria nu astupă gropile şi nu toarnă asfalt de calitate. Hai să fim serioşi…

Mai avea câteva sute de metri până la magazinul Luciei. Şi toată nebunia urma să devină… realitate.

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – Bustle