Reuşi să rămână calm. Şi rosti cu o voce aproape mieroasă, însă în crescendo:

– Atunci nu pot decât să vă fiu recunoscător, dragă domnule, bine i-aţi făcut, îşi merita această tragică soartă. Mă puteţi scuza, acum? Chiar trebuie să plec, am întârziat. Şi urăsc să întârzii, sper că înţelegeţi. În alte condiţii mi-ar fi făcut plăcere să mai stăm de vorbă, însă azi, credeţi-mă, este imposibil. Regret.

– Ştiu, dragă domnule, nu trebuie să ridicaţi tonul, nu sunt copil. Cunosc oamenii încă de la primele cuvinte pe care le rostesc. Nici dumneavoastră nu faceţi excepţie. De fapt, vă aşteptam. Nu zâmbiţi, vă rog, vorbesc foarte serios. Ştiam că veţi veni, că veţi fi stropit de un taximetrist grăbit şi că veţi traversa exact pe acolo – arătă cu degetul către intersecţie , în timp ce un alt şofer vă va face semn să vă grăbiţi. V-aş sugera să trageţi aer în piept şi să nu mă luaţi la palme.

Bătrânul scoase din buzunarul de la piept al hainei un ziar împăturit în două. I-l întinse.

– Accidentul taximetristului este chiar pe prima pagină. Oamenii au căpătat o obsesie pentru ştirile morbide, iar presa se conformează. E drept că şi evenimentele oferă presei o pâine pufoasă, dacă mă pot exprima plastic…

Lăsă privirea să-i alunece de-a lungul şi de-a latul străzii, în vreme ce picături mari de ploaie i se scurgeau pe frunte şi pe tâmple. Ura umbrelele încă din copilărie şi prefera să ajungă ud undeva în loc să se adăpostească sub un astfel de accesoriu. Înşfăcă ziarul şi îl desfăcu cu gesturi care trădau nervozitatea. Era hotărât să i-l trântească moşului în cap în cazul ar fi descoperit printre filele ude ceva de genul Zâmbeşte, fraiere, te-am făcut! Şi îşi spuse că oricum avea să i-l trântească în cap, indiferent de ceea ce avea să descopere.

După ce privi prima pagină, roti uşor mâna stângă, trase de mâneca parpalacului şi îşi privi ceasul. Apoi duse din nou ziarul în faţa ochilor. Era vorba despre unul dintre ziarele de mare tiraj care apăreau în oraş, iar deasupra titlului sângeriu – anunţa cu litere mari un nefericit accident în care fusese implicat un taximetrist care pierduse controlul volanului – era tipărită şi data apariţiei. Ziua, luna, anul… Dar ceva nu era în regulă. Ceasul său arăta o oră şi o zi a lunii, era chiar sigur că nu se dereglase. Din acest punct de vedere, nu avea niciun dubiu. Însă ziarul avea pe manşetă ziua… următoare.

Îl făcu sul şi-l înfipse în pieptul bătrânului:

– Cine sunteţi dumneavoastră? Un accident de circulaţie nu este ceva nou, nu trebuie să fie neapărat chiar acel taximetrist care m-a stropit. De la ce emisiune sunteţi, dacă nu sunt indiscret? Tipăriţi şi ziare pentru a părea cât mai credibili? Aveţi un buget demn de toată lauda. Gata, aţi câştigat, acum daţi-mi premiul sau râdeţi de mine, nu mă interesează. Sunt aşteptat.

– Ştiu. Şi v-aş rămâne veşnic recunoscător dacă nu aţi ajunge la întâlnirea programată. Nu va aduce nimic bun, ba chiar din contră, va fi o adevărată dramă.

Oftă şi îşi propuse să nu se enerveze în aşa hal încât să-i bage moşului umbrela aia nenorocită pe gât. Chiar îşi imagină pentru câteva întreaga scenă, cu o umbrelă strânsă şi introdusă în gura moşneagului isterizat, după care, atunci când umbrela înţepa deja stomacul, un deget ferm apăsând butonul de deschidere.

Se trase sub copertina unui magazin care vindea aparatură electronică second-hand, iar moşuleţul îl urmă. Sub copertină, închise umbrela şi o rezemă de geam.

Apoi…

Apoi se făcu o linişte de mormânt. Încetară claxoanele, zgomotele făcute de motoarele ambalate şi toate celelalte… cuvinte nescrise ale oraşului.

Ploua în continuare, dar fără să se audă nimic. Un film mut, pornit dintr-o dată, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton, fără să anunţe în prealabil, astfel că senzaţia era una de surpriză totală. Pentru câteva fracţiuni de secundă, îşi putu imagina consternarea spectatorilor din sala de cinematograf, privirile holbate şi gurile întredeschise. Înainte de a se porni sarabanda fluierăturilor, reveni în realitate. Se uită de jur împrejur şi fu şocat. Oamenii îngheţaseră, rămăseseră nemişcaţi, ca nişte stane de piatră (de carne…) maşinile nu se mai mişcau, vântul încetase. Doar picăturile de ploaie cădeau nestingherite, iar Scriitorul îşi spuse drace, bine că nu plouă de jos în sus, atunci chiar că ar fi fost o imagine de neuitat. Şi, colac peste pupăză, numai eu, Scriitorul Ratat, aş fi devenit  singurul martor al evenimentului. Trist. Ce sens are un miracol dacă nu-l poţi împărtăşi cu nimeni? Degeaba te duci, ulterior, pentru a-i anunţa pe x sau pe y că a plouat de jos în sus. Se uită la tine cu priviri năuce, ca şi cum abia ai fi scăpat de la balamuc şi s-ar aştepta să-i strangi de gât, dar asta doar după ce ţi-ar da câteva monede, ca unui pomanagiu.

De parcă Dumnezeu nu ar fi aşteptat decât acest îndemn – venit din partea unui Scriitor care nici măcar nu scrisese în viaţa lui vreun text fantasy sau sf , picăturile de ploaie îşi încetară căderea, rămaseră suspendate în aer, după care o porniră, cu aceeaşi viteză de mai înainte, în sus.

Rămase cu gura căscată. Încercă să articuleze cuvintele, dar nu reuşi. Ochii holbaţi văzură cum alte picături, mii, zeci de mii, sute de mii, milioane, poate, ieşeau din asfaltul străzii şi din asfaltul trotuarelor, apoi se duceau direct către… cer. Le urmări cu privirea, una dintre ele îi atinse obrazul, iar el o văzu cum dispare printre celelalte, continuându-şi drumul.

♣ Cristian Lisandru

Sursa foto – CreativeLive