„Gândește-mă”, o ruga, ca și cum această rugăminte era chiar ultima lui dorință, „gândește-mă ca pe o răsucire a unor fire nevăzute, tu, pseudo-Penelopă răzvrătită până și împotriva unor așteptări-axiome”. Râdea.

Iar dincolo de râsul acela cristalin – interpretabil, discutabil, de altfel, plin de o exacerbare voluptuoasă a farmecului femininin ridicat la rang de lege, singura demnă de a fi reținută, pe de altă parte, orice ar spune x sau y, indiferent de momentul temporal ales – începea o altă (nescrisă și cu atât mai jinduită) Odisee, cea a marinarului abandonat de propria corabie…

Cristian Lisandru