Îl reascult pe pe Mark Knoplfer și, inevitabil, gândul mă duce către întreaga discografie Dire Straits, iar dincolo de toate piesele pe care n-am să le trec niciodată în uitare se așază, ca o punte de legătură între eu – cel de acum – și eu – acela care eram (sau încă sunt?) – ”Brother in Arms”.

Albumul apărut în 1985, senzațional, de altfel – cu un Knopler compunând piese destinate nemuririi muzicale (”Money for nothing”, ”Walk of life”, ”So far away”, printre altele) -, propunea și ”Brothers in Arms”, iar simbioza versuri/linie melodică a fost, o spun și acum, o lovitură de proporții, în cel mai bun înțeles al cuvântului.

”Acești munți în ceață /Au devenit acum o casă a mea. /Dar acasă sunt câmpiile /Și întodeauna vor fi. /Într-o zi veți întoarce/ la Văile și fermele voastre. /Și veți înceta fiți /Camarazi de arme. /Prin aceste câmpuri ale distrugerii /Botezat în foc și pară /Am privit toată suferința din lume/ În timp ce focul luptei furios ardea. /Și deși m-au rănit atât de tare /Cu toată frica și panica /Nu m-ați părăsit nici o clipă, /Camarazii mei de arme. /Sunt atât de multe lumi diferite /Și atât de mulți sori le luminează /Noi nu avem decât o lume /Dar totuși trăim în lumi diferite. /Acum Soarele a coborât în Iad /Și Luna s-a ridicat în ceruri /Lăsați mi iau adio. /Orice om moare până la urmă. /Dar este scris în stele /Și în fiecare linie din palma ta: /”Suntem niște proști dacă vrem pornim la război /Impotriva camarazilor de arme.”

În sfârșit, am devenit, cu toții, lumi. Iar frontul este unul nevăzut. Ca și inamicul, așa cum a aflat de câteva luni, transformați intempestiv în santinele ale lumii noastre și ale tuturor lumilor din jurul nostru. Un inamic nevăzut, lipsit de scrupule, trufaș și letal. E timpul în care vorbim mai mult cu noi înșine, ceea ce – până la urmă, dincolo de toate temerile justificate sau de perspectivele alarmante – nu poate fi decât un câștig. Și suntem, fără să conștientizăm asta, chiar ”camarazi de arme”. E drept că nu miroase a praf de pușcă, iar eroii nu sunt citați pe ordine de zi. Nu șuieră niciun glonte pe la ureche și, în general, dacă nu ar exista și superficilități găunos-periculoase, putem suporta, cotidian, gândurile din ”vremea izolării”.

Dar lumile care suntem, chiar dacă par a nici nu mai interacționa (privindu-se cu teamă pe străzi sau în magazine), încercând să păstreze o distanță socială respectabilă și salvatoare, devin din ce în ce în ce mai bune. Ce metamorfoză și cât de puțin ne-a trebuit pentru a ne da seama că existăm. Și, esențial, mai avem ceva să (ne) spunem…

♣ Cristian Lisandru