La televizor se discută, în contradictoriu, despre ratele românilor, despre dobândă la dobândă și, firește, nimeni nu se pune de acord cu nimeni. Iar o astfel de discuție – ținând cont de toate contrele care vin din toate direcțiile – este redundantă și îmi spunea cineva că oricum nu va fi bine. Avem această tendință, justificată de o realitate mioritică cruntă, de a porni de la premisa că oricum vom fi pe minus, indiferent de situație.

Dar, trecând peste proiecte de legi și pentru proiecte care să distrugă legile abia votate, plus proiecte care să ne îngroape la propriu, rămâne ideea de primăvară. Nu seamănă cu altele primăvara abia apărută în ferestre ca o veste bună, nu îndeamnă la plimbări prelungite, precum ne obișnuiserăm, creduli în credulitatea noastră neprotejată, trăim o primăvară atipică – dar ce vină are anotimpul, se aude o voce? – și, lăsând meteorologii cu sateliții/hărțile lor colorate, ne refugiem, nostalgici, în primăveri dulci ale altor ani. Am tăiat via la curte, totuși, ceea ce a adus – pentru o bucată de zi – o fărâmă de normalitate într-o anormalitate insistentă cu care ne obișnuim. Încetul cu încetul.

Starea de urgență se prelungește cu încă o lună, perfida luminiță de la capătul tunelului e încă nevăzută, teoriile conspirației s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie, există un vaccin secret, un plan secret, un secret mai secret decât toate secretele, Fox Mulder s-ar simți în elementul său, indiscutabil. Dar între moarte și viață, la o aruncătură de privire sau de gând, înfrunzesc alte așteptări cuprinse de frisoane. Ne (re)vedem prin video-call și mulțumim Zeului Internet fiindcă e binevoitor, dragul de el, și nu dă cu pumnul în router.

Așa mi-am adus aminte și de o poezie mai veche, de prin 2010 sau chiar ceva mai din urmă, poate că memoria se fandosește sau poate că, pur și simplu, mi-a fost lene să caut; mai degrabă varianta 2. E nevoie de minuni și îmi place să cred că minunile vin exact atunci când nu le așteptăm și când înjurăm cu năduf guvernul mondial, starea de incertitudine, seceta viitoare și, în ultimă instanță, neputința palpabilă. Neputința e cărnoasă azi, o poți atinge, o poți ciupi pentru a-ți da seama că nu visezi. Da, raportarea exclusivă la rezolvări… minunate induce dezamăgiri direct proporționale cu așteptările încrâncenate, dar îmi cântă la ureche o Fata Morgana, unduindu-se lasciv, și am senzația că urmele de pași pe care le văd în fața mea nu duc către nicăieri, ci mă vor ajuta să descopăr… ceva. Refuz ideea de ”niciunde”, iar plăcerea simțită e teribilă.

minunile nu apar în fiecare zi
poţi depune o cerere dacă vrei
va avea număr de înregistrare în gândurile tale
aşteptarea aruncă mănuşa
te duelezi cu ea pierzi lupta de fiecare dată
e răbdarea o invitaţie pentru uluirile viitoare
aşa te întrebi dar nu dai răspuns
poate nădăjduieşti că eşti chiar tu o minune
nu-ţi mai trebuie nimic
pocneşti din degete întinzi fir de gând peste abis
echilibristica permanentă
te-a învăţat să nu priveşti în jos
ameţeala strigă lasă baltă aşteptările la ce bun
e mai bine să plonjezi
cu capul înainte
prin canion de trăiri
păsările au aripi
tu ai mâini cu degete acoperite de fulgii bătăturilor
zborul cuvintelor protest cotidian neauzit
fiindcă minunile nu apar în fiecare zi
sunt capricioase
trăiesc cu dopuri de vată în urechi
spre a nu mai auzi cum hrăneşti iluziile
cu felii tăiate din tine
dimineaţa la prânz şi seara

♣ Cristian Lisandru