Ieri scriam despre urme întipărite, vremelnic, pe nisip. Uneori plec de la premisa că și gândurile noastre pot lăsa urme, pe o plajă nevăzută sau dincolo de nori, pe vârful unui munte unde ajungi, după ore bune, doar pentru că dorești să îți așezi în suflet un Everest ceva mai mic decât al lui Hillary – Everestul tău. Escaladăm și ne escaladăm, iar o astfel de concluzie are o anume ritmicitate personală pe care doar uneori o sesizăm. Cât despre înțelegerea unei astfel de provocări, există și situații în care totul rămâne ca-n tren.

Da, n-am mai mers de multă vreme cu trenul, acea socializare oarecum forțată de împrejurări având farmec și, de multe ori substanță. Îmi plac trenurile. Dar și mai mult îmi plac gările. Mai ales acelea în care nu cobori și pe care le vezi din mișcare, imaginându-ți viața oamenilor care s-au construit și se construiesc în jurul lor. Habar n-am dacă mi-ar fi plăcut să fiu șef de gară, impiegat de mișcare sau acar Păun. Ceva din fiecare, un felinar într-o mână, o paletă ridicată la ore fixe, un șuierat cu care, de altfel, te-ai obișnuit până la identificare.

Dragostea – mult spus? – pentru gări a adus, evident, și pasiunea pentru liniile moarte. Care, orice s-ar spune, au și ele viața lor. Gări și linii moarte, garnituri ruginite, năpădite de buruieni cât omul. Săli de așteptare rupte de timp, rămase într-o cu totul altă realitate. Poate și un tonomat care nu mai funcționează de o veșnicie, câteva reclame lipite pe ziduri, două-trei ghișee din spatele cărora nu te privește nimeni. Ideea de tărâm al nimănui, una dintre cele mai dragi dintre toate, fiindcă ne regăsim – de foarte multe ori – în situația de a căuta, cu aviditate, un tărâm care să fie numai al nostru. Și așa, pornind dintr-o gară imaginară (sau nu) și tropăind pe o linie moartă (asta sigur), ne regăsim nostalgici, chiar dacă unii, privindu-ne dintr-o parte, ar concluziona că nu avem toate țiglele pe casă și umblăm brambura în loc să ne ocupăm timpul cu ceva util. Ca și cum utilul nu ar fi, pe de-a-ntregul, interpretabil.

Mai calc nostalgii în picioare
Pe-acolo pe unde m-am dus,
În mine, un munte și-o mare
Se ceartă pe-un colț de apus.

Ți-aș spune că totu-i himeră,
Dar asta o știi, evident,
Noi suntem pierduți printr-o eră
Fugită din timpul prezent.

Cum am ajuns de la Everestul personal la liniile moarte și la socializarea din tren? Gândurile acelea despre scriam la început ne poartă de colo-colo, în mișcare browniană, ne îndeamnă și ne provoacă. Într-o gară în care nu mai coborâse nimeni, de o veșnicie, a coborât, într-o zi de primăvară răsfățată, o fată. De unde venea și de ce coborâse tocmai acolo nu știa nimeni, iar dacă avea de gând să rămână în povestea încă nescrisă a următoarei zile din viața ei… Ei bine, nici asta nu știm. Cert este că fata aceea misterioasă prefera călătoriile… orizontale, ca să le zicem așa, nu urca niciodată pe munți, iar dacă o întreba cineva care este scopul său spunea doar atât: ”Linia moartă”. E de la sine înțeles că sprâncenele ridicate a mirare ale interlocutorului sau interlocutoarei o lăsau rece.

Trenul s-a pus în mișcare, mormăind nemulțumit, șuieratul aferent nu a lipsit din scenariu, iar fata – avea o valijoară în care cu greu ar fi încăput mai mult de două rochițe și alte câteva fleacuri femeiești – a privit drept în ochii noștri. Ca dintr-o fotografie făcută pe un peron de gară. Absolut întâmplător.

♣ Cristian Lisandru