Cutremurată din temelii, la nivel medical, social, economic etc., lumea merge șontâc-șontâc către un viitor ambiguu. O criză fără precedent, neanticipată decât de Cassandre care oricum nu erau luate în serios, mușcă din trupuri contorsionate, face praf planuri pe termen mediu și lung, pune sub un mare semn de întrebare alte întrebări fără răspuns și, una peste alta, transmite încă o dată ideea că ne putem obișnui cu toate.

Totuși, să nu uităm că ”eşecul este doar succes amânat atât timp cât curajul este antrenorul ambiţiei; obișnuința perseverenţei este obişnuinţa victoriei”, așa cum spunea Herbert Kaufman, plus părerea lui Michel de Montaigne:  ”Obișnuința ne ascunde adevăratul aspect al lucrurilor”.

M-am întors de curând dintr-un vis în care fiecare om – indiferent de meseria avută, de vârstă sau de pregătirea intelectuală – nu putea să spună decât adevărul. Și, bineînțeles, existau și acolo, în lumea onirică, nelipsitele dezbateri pe acest subiect, analiștii fiind de părere că societatea se va duce de râpă în astfel de condiții, iar politicienii – de care nu scăpăm nici în vis, firește – propuneau o lege care să impună, măcar din când în când… minciuna constructivă.

Trezindu-mă, mi-am spus că (inevitabil) urma să se ajungă la demonstrații de stradă și la violențe fără precedent, iar poeții-eroi aveau să scrie lungi poeme cu tentă socială prin care să lupte împotriva minciunii ridicate la rang de lege.

Visele… ”Dacă a visa puțin este un lucru periculos, leacul nu este să visezi mai puțin, ci să visezi mai mult, să visezi tot timpul”, spunea Marcel Proust. ”Un visător este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii, iar pedeapsa lui este că zărește zorile înaintea restului lumii”, considera Oscar Wilde. ”Toți dintre noi eșuam să ajungem la perfecțiunea din visurile noastre. Așa că apreciez lumea în funcție de spendidul nostru eșec de a face imposibilul”, concluziona William Faulkner.

ne rod statistici
ne torturează calcule meschine
sunt atâtea dileme existențiale
aşezate de alții între mine şi tine

se mai şi moare
inevitabil
moartea rămâne punctul de reper
mai ales atunci când priveşti
de la nivelul lumii către cer

nici nu mai ştiu ce să fac
de altfel
îți răvăşesc gândurile
cu o plăcere aproape infantilă
iar uneori
pe neaşteptate
mi se face milă
de mine de tine
de toate aceste subterfugii cu arome străine

lumea îşi taie partea leului
sperând crezând căzând
eu te-am visat pe o plajă pustie
alergând

♣ Cristian Lisandru