… uitarea rămâne scrisă în legile omenești, acelea pe care le sfidăm atunci când ne căutăm în altcineva fără a ne găsi, ce toamnă frumoasă se prăbușește în mine, ca într-un pahar cu picior, în inversul unui calendar fără file din care timpul a reușit să fugă, se insinuează un miros de grătar abia încins și niște poeți se joacă de-a cuvintele pierdute, copilărindu-se literar, toate rimele îmbrățișate sau încrucișate nu mai fac doi bani, uneori, striga cineva, dintr-o margine a scenei, nu-i chiar așa, totuși, iubesc îmbrățișarea unor cuvinte care nu vor deveni, niciodată, oameni.
♣ Cristian Lisandru
Prin cuvânt, poetul și-a dorit întotdeauna să descopere tărâmuri interzise gândirii umane, să exprime inexprimabilul, să vadă nevăzutul. Această rătăcire într-o pădure a cuvintelor, îndiferent de anotimpul care se prăbușeste în ei, le permite să se copilărească veșnic printre îmbrățișările ale rimei nepereche. „ce toamnă frumoasă se prăbușește în mine, ca într-un pahar cu picior, în inversul unui calendar fără file din care timpul a reușit să fugă” , face toți banii după ce o citești, asculți, șoptești.
ApreciazăApreciază
Poeții sunt cei mai rătăciți dintre rătăciții lumii. Pierduți prin păduri de cuvinte, caută și (se) caută permanent. Dacă ar avea toate cărările la dispoziție, n-ar mai fi ei.
ApreciazăApreciază