Atâtea ofrande depuse pe un altar al propriilor ambiții… Și firește că este totul interpretabil, iar cineva poate spune că are și ambiția rolul ei… miraculos în – hai să-i spunem așa – dezvoltarea personală. Cu toate că sună a/sau chiar este clișeu.

”Ambiția apare când forța tinereții a trecut, când nu ni se mai pare că totul e posibil”, spunea T.S. Elliot. ”Ambiția e cea mai tristă experiență”, considera poetul și dramaturgul francez Alfred de Vigny.

Face și ambiția, până la urmă, parte din noi și din viață. Uneori ne luptăm cu ea, alteori ne lăsăm duși de val și suntem ambițioși exact atunci când nu ar trebui să fim. Ambiția – în acel sens care o face parșivă de-a dreptul și înspăimântătoare ca o forță malefică – este o piatră de moară legată la piciorul (sau gâtul) celui sau celei care o folosește drept argument într-o ”luptă” declanșată din cine-știe-ce motive. De regulă, puerile.

”Cele mai multe dezbinări se ivesc în cetăți din cauza ambiției”, afirma Aristotel, iar astfel de citate referitoare la ambiție pot fi descoperite în cantități industriale. Contestate sau nu, ele există. Ca și ambiția, de altfel, nemuritoare fiind ea. Că suntem nemulțumiți de noi înșine și ne ambițonăm să depășim obstacolele, ok. Înțeleg și n-am nimic de comentat. Este vorba despre ambiția constructivă, nu distructivă. Însă ambiția folosită ca armă împotriva altcuiva mi se pare revoltător-întristătoare.

de atâtea ori
te-am îmbrăcat în cuvinte
rămân un croitor atipic
îmi place să te admir
atunci când treci prin faţa mea
iar în ferestre destramă noaptea fâşii de vise
peste acoperişuri împăienjenite

Ar fi minunat să nu devenim niște statui ale ambiției, lipsite de suflet, prizoniere ale unei singurătăți de piatră pe care nici măcar gongul final al piesei de teatru nu o poate sparge. Ne-am prăbuși, iremediabil, într-o vâltoare din care scăparea n-ar reprezenta decât o cinică iluzie. De altfel, m-am lovit, la rându-mi, cu capul de pragul de sus de multe ori, ambiționându-mă. Și ce pierdere de timp… Și de viață.

M-am vindecat, la un moment dat, ca și cum un vraci mi-ar fi presărat peste toate gândurile absurde un praf magic… Iar când intru în contact direct și nedorit cu alte ambiții nemăsurate, infatuate, teribiliste, hulpave – nu ale mele, de data aceasta -, acelea care te asediază constant, ca și cum nu ar dori decât să te sufoce, îmi dau seama că praful acela magic al misteriosului vraci m-a imunizat.

soarele curgea pe zidurile caselor
o lumea întreagă îşi făcea siesta
respiraţia întretăiată a vântului sfâşiat de anemie
se înşuruba în mine fără vlagă

la o masă
sub un umbrar strâmb
doi bătrâni rămăseseră prinşi în şah etern
semănau cu două statui înălbite de timp
doar cefele bronzate răbufneau
din gulerele răsfrânte ale cămăşilor

strada era îngustă
şerpuia către niciunde pe sub ghivece cu muşcate
după fiecare colţ mă pălmuiau priviri curioase
ascunse în spatele unor perdele albe cu flori mari
dizarmonice

nu ştiu dacă am ajuns undeva
în ziua aceea stoarsă de gânduri
dar soarele curgea pe zidul fiecărei case
apoi se târa pe urmele mele
ca o femeie părăsită

Cristian Lisandru