Viața în vremea izolării… Nu sună absolut deloc precum ”Dragoste în vremea holerei”, asta este evident, însă recunosc că – pe lângă toate inconvenientele, enumerând aici lipsa socializării, senzația că ești un șoricel prins într-o cursă ceva mai arătoasă sau mâhnirea pe care o resimți atunci când asculți ultimele știri – această perioadă are și (măcar) o parte bună. Am reușit să citesc din ce în ce mai mult, spre deosebire de vremea de dinainte de COVID-19.

Probabil că așa vom spune cu toții – ”vremea de dinainte de COVID și vremea de după COVID”. M-am refugiat în citit ca un călător prin deșert care… Urmează comparația cu oaza, e sugestivă, ”vizuală” și poate fi plasată aproape în orice context.

Trecând peste sarcinile de serviciu, vine momentul în care introvertirea își spune cuvântul, iar introvertiții, într-un astfel de context impus de distanțarea socială necesară, se simt bine. Fără rezerve. Tocmai am terminat ”Frumoasele adormite” – Stephen & Owen King -, iar concluzia este reconfortantă. Mă și întreb, de altfel, dacă scriitorul din Maine (acum alături de fiul său) ar putea să producă, vreodată, ceva care să mă dezamăgească. Subiectiv fiind, cred că nu. Și l-am citit din scoarță în scoarță, nu-mi lipsește nimic din ceea ce a scris. Am citit cartea în format electronic, așa cum fac de o bună perioadă de timp. M-am adaptat ”noului” care nu mai este chiar atât de ”nou”, ca să spun așa, iar a umbla cu biblioteca pe tabletă te energizează. Nu contest că hârtia are farmecul ei, foșnetul ei, mângâierea ei dulce, însă, una peste alta, contează enorm textul. Povestea. Că are sau nu file… fizice, asta ține de obișnuință, de gust, iar gusturile nu se discută. Mie mi se pare comod. Și la distanță de un click.

Te citeam, privindu-te, te răsfoiam – știindu-te, însă cuprins de o curiozitate crescândă -, te scriam, la rându-mi, ca un scriitor obsedat de ceva pe care nu îl poate descrie, însă îl simte. Dintr-o cută a timpului venea către noi o adiere de poveste nescrisă, acea adiere pe care o simt numai privilegiații cuvintelor, cei care – chiar și atunci când nu debordează de inspirație și nu vor ajunge niciodată la nivelul unui…

(eu spun tot timpul Hemingway, mi-a atras cineva atenția că Hemingway nu e cel mai prima-ntâi, domnule, dar uitase chestia cu gusturile despre care scriam mai sus, așa că nu l-am contrazis, mi-am permis doar o privire condescendentă)

Hemingwayse simt cuprinși de frisoane, în cel mai bun înțeles al expresiei, atunci când descoperă o filă albă în fața lor. Deși această țintă literară – Hemingway, firește, dar și toți ceilalți creatori atemporali de iluzii nemuritoare – nu ar trebui să existe, pur și simplu fiindcă își scrie fiecare propriile idei care izvorăsc de undeva, din adâncul unui suflet care nu poate fi identic cu altul, ce naiba, nu ar fi asta o anomalie execrabilă?

Sună o sirenă pe bulevard. Mi-aș fi dorit un țipăt de pescăruș. Mi-aș fi dorit și o zbatere de aripi, un cartier care să se preschimbe într-o plajă și un val care să mă lovească precum o veste bună…

uneori aprindeam câte un dor
bricheta zippo înlumina cearcăne
odată m-a întrebat un pribeag
dacă am o ţigară
am doar un dor
i-am răspuns
înjurătura lui suculentă a plutit de la un etaj la altul
mâini vârâte în buzunare guler săltat
la primul colţ s-a ascuns într-un alt scenariu
mi-a părut rău ca la moartea unor cuvinte nespuse
o ţigară un dor
aceeaşi ardere

Cristian Lisandru