Îl cuprinse în brațe și îl strânse tare. Ar fi vrut să-l zgâlțâie puțin, poate așa și-ar fi regăsit mai ușor datele ei din trecut.

– Suntem cam străini, zise. E frig, nu? Fă ceva, dă-mi puțin din sângele tău, să mă încălzesc. Ajută-mi să fiu fericită că sunt aici.

I se părea excesivă, ca de atâtea ori. Ce putea face la o oră când cel mai bine este să dormi? O așeză cu capul pe pieptul lui, apoi o înveli.

Era concesiv. Ea își spunea: „Nu trebuie să dorm! Nu trebuie să rămân cu mine singură. Trebuie să mă țin așa, înlănțuită de el, până la sfârșitul ultimului sfârșit!”

– Eva, ce vrei să-mi spui?

– Ce nu știi?

– Nimic de la plecarea mea.

Se gândea: „Nimic de la plecarea lui! Și acum vine, și dacă vine, îl urmez, fară să știu până unde mă va duce și pentru cât timp!”

Radu Tudoran – ”Fiul risipitor”