Fusese luat în cătare cu o precizie diabolică.

Lunetistul deținea controlul, mental și vizual – Doamna cu Coasa nu angajează decât profesioniști, de altfel, și asta de când lumea –, iar degetul de pe trăgaci, ferm, nemilos, aștepta doar comanda transmisă de creier. Ținta abandonase rucsacul în iarbă și își scufundase picioarele încinse în apa rece după ce scosese bocancii și șosetele, cu vizibilă satisfacție întipărită pe chip. Ar fi putut să pună capăt ciudatului joc de-a vânătoarea mult mai devreme – dar ținta habar nu avea că este vânată, așa că lunetistul se resemnase, știind dinainte că nu va gusta frica incomensurabilă a celui aflat de partea cealaltă a țevii și groaza care îi va strânge măruntaiele într-un pumn de fier, înaintea morții, atunci când conștientizarea sfârșitului produce o panică șocantă și, firește, inutilă –, însă se lăsase cuprins de o oarecare frenezie (avea astfel de stări inexplicabile, în ultima perioadă, ceea ce îl mira nespus) și amânase lovitura.

Împușcătura sperie câteva păsări care planau deasupra decorului montan, iar sunetul se reverberă de-a lungul canionului. Apoi totul reveni la normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar se întâmplase. Numai că natura, în superioritatea ei dezarmantă, nu face o prioritate din frânturile de scenarii omenești, indiferent cât ar fi acestea de hazlii, lacrimogene ori tragice. Așa că râul a curs mai departe, păsările au zburat în continuare, copacii au foșnit într-o limbă neștiută, însă mângâietoare, iar vântul… Ei bine, vântul s-a jucat cu câteva șuvițe din părul bărbatului prăbușit, pe jumătate, în râu.

Lunetistul și-a demontat arma, tacticos, apoi a ascuns elementele metalice al puzzle-ului mortal – inițiale prețioase, calibru respectabil – într-o geantă vopsită în culori de camuflaj. Pe urmă și-a aprins o țigară, privind către un punct situat la limita orizontului. Adică la dracu-n praznic, așa cum ar fi spus dacă liniștea din jurul său nu l-ar fi determinat să se simtă puțin vinovat pentru detunătura de mai înainte.

Scufundă labele picioarelor în apă și oftează ușurat. Chiar dacă este rece, apa îi face bine. E obosit, îi e foame, își propune să mai meargă preț de o jumătate de oră, apoi va întinde cortul, va mânca și va trage un pui de somn. Liniștea din jurul său, spartă doar de clipocitul apei de munte, este reconfortantă. E liber și se simte un fel de Dumnezeu al muntelui. Și așa se sfârșește totul. Cu un zâmbet tâmp pe buze, cu picioarele în apă. Când cade între pietrele albe, mari, fără să înțeleagă ce i se întâmplă și cine a șters cu guma, apăsat, ceea ce ar fi trebuit să fie continuarea vieții sale, pare doar o jucărie dezarticulată, vopsită strident. Cocoțați pe una dintre pietre, bocancii maronii – șosetele sunt revărsate peste margini, aerisindu-se după câteva ore de mers – par teleportați din cu totul alt film și abandonați într-o disperare mută.

♣ Cristian Lisandru