Întinde piciorul stâng peste el, dar atingerea catifelată nu îl trezește. Doarme ca un copil, cu toate că o astfel de comparație i se pare deplasată. Cu doar o jumătate de oră înainte făceau dragoste, iar ea îi spunea că îl iubește. Doarme întins pe spate, cu mâinile pe piept. Ca într-un sicriu…. O altă comparație de-a dreptul cretină, își spune, privindu-l… Respiră liniștit, iar trăsăturile de adolescent întârziat ies în evidență mai mult ca niciodată. Sau, cel puțin, așa i se pare.

Apucă un colț al cearșafului și se învelește, lăsând piciorul să stea peste el. Se simte bine așa, e o liniște interioară pe care nu o simte decât alături de bărbatul acesta care doarme cu mâinile pe piept. Dincolo de ferestre plouă mărunt – ca într-un clișeu ieftin, dar sugestiv până la durere -, iar cerul pare o manta de plumb care apasă acoperișurile. Ca și cum ar vrea să le strivească, fără milă, ca și cum ar vrea să aplatizeze o lume, fără să țină cont de nimic. Nici de oameni, nici de visele lor, de planurile pe care și le fac atunci când adorm, de planurile pe care le uită la prima oră a dimineții, atunci când sună ceasul și, cei mai mulți dintre ei, înjură cu năduf.

Zâmbește. Nu știe de ce, imaginile apocaliptice care i se învălmășesc în minte numai zâmbete nu ar trebui să stârnească. Zâmbești ca proasta. Sau nu, mai bine zis rânjești ca proasta lângă un tip pe care nu l-ai cunoscut decât de două luni. Și ți-e bine cu el. Sau, mă rog, ți se pare că e bine, că e minunat chiar, că te face să râzi și te privește ca și cum… Ca și cum?

Are o debara unde nu te lasă să intri, e încuiată cu cheia, chestii bărbătești care sunt… irelevante în context. Auzi, în context. Exact așa a spus. 

Respiră mai sacadat acum, ca și cum ar visa. Părul pe care și-l atinge din reflex e ciufulit, iar ea zîmbește din nou și se întreabă, încă o dată, ce caută camera aceasta, lângă bărbatul acesta care dispare câte două-trei zile și spune că de vină este doar job-ul. Apoi o ia în brațe și o face să uite de toate.

Miroase a ploaie definitivă… Miroase a cearșafuri răvășite, a întoarcere dintr-un alt capitol, pentru a fi rescrisă ultima pagină a capitolului precedent, a gânduri care se întrepătrund pentru a naște alte gânduri, a semne de întrebare. Sara închide ochii și încearcă să adoarmă. Pe bulevard se vaită o sirenă, e o tânguire prelungă care o duce cu gândul la un bocet disperat, incapabil să rezolve ceva într-o eventuală criză, cerul de plumb pare din ce în ce mai aproape și simte că se sufocă…

♣ Cristian Lisandru