Întotdeauna i-au plăcut cafenelele pustii, peroanele unor gări uitate de lume, diminețile cu ceață și autobuzele prăfuite care trec pe drumuri rurale, ducând cu ele povești de viață neștiute. Un prieten l-a întrebat, odată, ”ce dracu` ai cu autobuzele alea, ceața o mai înțeleg, aduce necunoscutul cu ea, misterul, gândul că urmează ceva, nu neapărat rău, e ca și cum ai aștepta ridicarea unei cortine, anticipezi noul scenariu, îl savurezi deja, dar autobuze care circulă pe drumuri rurale?” I-a răspuns că, pur și simplu, e o plăcere aproape de neînțeles, însă nu poate renunța la ea.

Și, în definitiv, ce atâta tevatură? Un autobuz prăfuit, venind – cu scârțâitul aferent – dinspre un deal, spre exemplu, un deal în spatele căruia se va ascunde soarele pregătit să se retragă din decor. Mda, poate că e mult prea poetic, dar și un autobuz care tocmai oprește în fața unei cârciumi din sat e bun în scenariu. Un sat fără nume, oameni fără nume, autobuzul care pufnește, șoferul deschide ușa din față, câțiva pasageri coboară, nimeni nu știe de unde vin, dacă au rezolvat ce aveau de făcut atunci când au plecat, dacă le este bine întorcându-se sau acceptă, resemnați, o revenire la eșecurile lor. Deși există și mici bucurii, firește, însă ele sunt precum ploile de vară, lipsite de vlagă chiar dacă par, la o primă vedere, impetuoase în descătușarea lor.

Praful stârnit de autobuz se așază, încet, pe șoseaua cu asfaltul crăpat, ridurile acelea au scos la iveală fire de iarbă, cârciuma din sat are o terasă cu patru mese, sunt acoperite cu mușama înflorată, scaunele metalice așteaptă mușterii care nu vin decât spre seară, mușterii cu mâini crăpate, cu pantaloni cârpiți și cămăși în carouri. Cefe late, arse de soare, pălării date pe spate, banii numărați cu grijă, niște chiștoace pescuite din buzunare. E și asta o imagine de la care poate pleca o alta, o continuare, o provocare, o găselniță literară, o ironie a sorții, o replică în doi peri. Terasa este acoperită de un umbrar din lemn, scândurile sunt roase de timp, timpul le-a ronțăit cu pofta temporală insațiabilă, dacă plouă ceva mai tare se preling picături mari printre scândurile acelea, ajung în paharele cu țuică sau cu vin, câte unul privește în sus și clatină din cap. Dar în satul acesta uitat de lume, sat de câmpie, cu sărăcia întinsă pe fiecare uliță, ca o desfrânată, plouă atât de rar încât un vânzător ambulant de umbrele ar muri de foame.

Adevărul este că întotdeauna i-a plăcut și să se lase în voia unor gânduri care au obiceiul respectabil de a face pe ghidul binevoitor. Un ghid neobosit, invitându-te din loc în loc și din lume în lume, poate pentru că și tu îți dorești asta, deși nu vrei să recunoști, fiindcă ești plictisit peste măsură de viața dusă în globul de cristal pe care o mână nevăzută îl întoarce, uneori, numai pentru a-ți ninge pe umeri cu semne de întrebare.

♣ Cristian Lisandru