Îmi imaginez o intersecție – sunt obsedat de intersecțiile acestea, recunosc. Poate există – plutește, trăiește, gândește? – și mult praf în intersecția aceea uitată de timp. Un semn de întrebare pe care și-l pune călătorul, fiindcă – orice s-ar spune – toți călătorii umblă, de o eternitate, cu întrebările la purtător. Le păstrează prin toate buzunarele, de altfel, în așa fel încât, înainte de a răspunde altor întrebări, sunt obligați să dea răspuns și singurei întrebări care îi frământă cu mâini de maseuză fără chip.

”Încotro?”

De parcă asta ar conta… Știind încotro te îndrepți, călător fiind, se pierde măcar un pic din farmecul incontestabil al drumului plin de mistere care se așterne în fața ta. În stânga, în dreapta, nici nu contează atunci când clapele pianului sunt lovite – cu dragoste artistică, e cu totul altfel decât dragostea strânsă, ancestral, în carnea oamenilor – de nevăzutul pianist care devine, axiomatic, și laitmotiv.

Călătorii ”cântă” pe ritmul lor neauzit, tocmai de aceea sunt atât de (ne)pregătiți pentru tot ceea ce urmează după ce se vor decide în ce parte să o apuce.

Îmi plac călătorii ideali. Își permit să renunțe la hărți, fiindcă nu vor să devină niște puncte fără suflet, urmăriți de GPS.

♣ Cristian Lisandru