Îndreptându-te/despărțindu-te, (ne)cunoscându-te, (ne)ducându-te, dar fiind atras de o mână care strânge sfoara în pumn, la un capăt de sfoară ești, exiști, trăiești, respiri – și atunci când inspiri simți că trăiești și că destinul îți mai oferă câteva secunde, carpe diem -, uneori îți vine să spui că te-ai cam săturat de drum/de luptă/de iluziile acelea voluptoase la care ții foarte mult, dormi cu ele sub pernă, le răsfeți, le protejezi ca pe o comoară, le-ai închide într-un seif, dacă ai putea, sunt ale tale.

Există o poezie nescrisă în fiecare șoaptă și așa devenim cu toții poeți, ca într-un carusel al unor emoții neversificate încă. Da, mai scârțâie o ușă, un gând, un plan care s-a pierdut pe drum.

Totuși, niciun plan de ultimă oră nu ar fi valabil fără toată sarabanda deșucheată a tuturor planurilor rămase de izbeliște. Nici măcar nu se vaită.

♣ Cristian Lisandru