Nu mai vedem nici viața de atâta filozofie, suntem un amalgam de replici acide, voit prețioase și având ca scop doar o denaturarea cruntă a realității care nu ne place pentru că nu este așa cum am dori noi să fie. Se spune că istoria este scrisă de învingători, ceea ce oferă – din capul locului – doza execrabilă de subiectivism feroce.

Întotdeauna mi-au plăcut învinșii istoriei, ar fi avut atât de multe de spus… Rescrierea tuturor scenariilor este o utopie, iar bătăliile luate de la capăt, pe fronturi de luptă care nu mai sunt, se poate face doar pe Playstation.

Exercițiile de imaginație au rolul lor, iar cei care creionează alte istorii – dincolo de un prezent în care au mai dat și cu oiștea în gard, numai că nu vor să recunoască – rămân prizonierii propriilor iluzii, nu neapărat degradante sau periculoase pe termen lung.

Decât o bătălie trucată, mai bine un regret nemuritor al unei înfrângeri colosale. Și uite cum ajungem, iar, să filozofăm în fața unor neîmpliniri care sapă în noi cu patima unui miner obsedat.

Atunci când aveam întreaga lume la picioare
Ne-am dat seama că trăiam
Cu capetele în nori.
Și atunci, ca doi sinucigași sentimentali,
Ne-am prăbușit în normalitate
Zâmbind.

 

♣ Cristian Lisandru