Plouă.

O interminabilă desfrânare umedă batjocorește prin stropii îmbuibați grija complet deplasată a celor care – încercând să apeleze la bunăvoința unui anotimp uituc, în timp ce ridică rugi sub termometre supuse amorțirii – au plantat de-a lungul și de-a latul plajei umbrele multicolore. Policromia umbrelelor contrastează dureros cu valurile spoite într-un turbulent gri metalizat, iar câțiva pescăruși amețiți se rotesc pe deasupra stâncilor, cuprinși de o frenezie păsărească pe care numai ei ar putea să o explice. Dar cui? Și în ce limbă?

Nisipul rece imploră pașii nevăzuți ai unor romantici resemnați, ascunși pe sub pleduri cadrilate spre a-și încălzi reciproc decepțiile climaterice. Exilat într-un colț al cerului și semănând cu un prizonier nefericit care nu are decât dreptul de a privi lumea printr-o fantă, soarele își redescoperă o justificată timiditate, cedând rolul principal hergheliei învolburate a norilor. Galop înfiorător peste o lume care a tras storurile și privește, sceptică, filele calendarului mincinos.

Plouă. Iar din când în când, ca un avertisment trimis din laboratoarele divine, gheare înflăcărate scrijelesc carnea unui cer vinețiu în care toți pictorii deprimați ai timpurilor și-ar putea identifica obsesiile.

O plajă pustie, gânduri, cuvinte și întretăieri salvatoare

Împart umbrela mea cu alţii atunci când plouă, iar dacă nu am umbrelă, împart ploaia. Cuvintele lui  Enrique Ernesto Febbraro sunt mai potrivite ca oricând. Doar plaja pustie împinge către o întâlnire imposibilă toate gândurile și cuvintele care cerșesc, zadarnic, întretăieri salvatoare.

Doar ploi nebuneşti…
Iar gândul că eşti
Transcende diluvii eterne
Şi râd, năucit,
de-atâta iubit,
De-atâta frumos ce se-aşterne.

Simbolic şi crunt, rămân cel ce sunt,
În mine-i furtuna deplină,
Înec permanent, declin imanent,
Şi-o mare lipsită de vină.

Potop pe pământ, mă plouă şi cânt,
Din suflet desprind partitură,
Rescriu un alt vers, acvatic demers,
Iar peşti îmi înoată prin gură.

Am dor în tribord şi chin în babord,
Emoţii şi gânduri marine,
În vârf de catarg mirări se mai sparg
Şi  marea miroase a tine.

Când pun cap compas rămân fără glas,
Sifleea boceşte, răpusă,
La est şi la vest, un zbucium celest
Şi-o mare de foc, nesupusă.

Freamătul unei mări ca o ibovnică

O casă mică. La prima vedere, mărimea disproporționată a ferestrelor confuzionează. Dar marea își răvășește întinderile, dincolo de geamuri, fremătând ca o ibovnică în care clocotește păcatul, în timp ce bărbatul trăiește o uimitoare stare pe care nici nu o poate descrie în cuvinte. Dar ochii săi sorb nemărginirea, iar spațiul locuibil redus trece imediat în plan secund sau terțiar.

mă doare apusul până la urlet
sângele cerului se revarsă
curge prin mine ca într-o transfuzie scăpată de sub control
sunt ţintuit pe un pat uriaş
legat la mâini şi la picioare cu propriile gemete

spitalul acesta fără medici are o singură cameră
la căpătâiul meu fac de gardă
prin rotaţie
personaje amabile

ieri am fost vizitat de cristofor columb
când m-a văzut a strigat
suflet
spunea afectat că arăt din ce în ce mai bine
ce mare roşie s-a strâns în trupul acesta
tinere
nu-ţi rămâne decât să ridici pânzele
doar vântul din pupa mai lipseşte
pentru ca totul să fie perfect

totuşi
mă doare apusul până la urlet
poate că răsăritul n-a învăţat
încă
să înoate

Mobilier simplu, piese puține, strictul necesar. Nimănui nu-i trebuie mai mult, în astfel de condiții, toată această austeritate este compensată din plin de priveliștea desfășurată la câțiva pași de spectator. Chiar dacă, uneori, cineva ar putea avea senzația alarmantă că pumnul următorului val va transforma acoperișul în țăndări, iar apoi îl va răpi pe nefericitul care și-a permis insolența de a i se așeza în cale.

”Lasă cuvintele să zămislească iluzii…”

Terasa este, însă, generoasă. Ușa de sticlă culisează ușor, iar aerul tare și mirosul ploii pătrund imediat în încăpere. Bărbatul simte câteva gânduri zgribulite care încearcă să-și recapete căldura liniștitoare a spațiului închis. Rămâne insensibil și inspiră nesățios, oferind plămânilor, cu mărinimie, o scurtă pauză în care fumul de țigară nu-și mai poate impune supremația vicioasă a rotocoalelor efemere.

din când în când îţi voi compune scrisori
la lumina aurorei boreale
toate acele cuvinte
smulse din carne
vor înrădăcina amintiri definitive în trupul tău
aşa vei afla că exist
că încă mai rodesc metafore
printre mari obsesii criogenizate

dacă îţi va fi dor de atingerea mea
lasă cuvintele să zămislească iluzii
vom împărtăşi aceleaşi vise
până la adânci bătrâneţi

am să scriu cu ţurţuri poeme arctice
tu vei sorbi însetată
fiecare cuvânt
va avea gust de apă vie

O masă rotundă și două scaune de răchită. Lângă ele, închisă și culcată pe scândurile late care alcătuiesc podeaua terasei, o umbrelă stingheră. Ca o nefericită învinsă, multicoloră, inserată în cadru doar pentru a fi în ton cu cele de pe plaja pustie. Acelea pălmuite repetat de un vânt zurbagiu, semne clătinate ale unei veri pline de ifose și prăbușită în transa unei năucitoare amnezii.

♣ Cristian Lisandru