Recunosc că îmi plac foarte mult filmele care conțin o poveste. Iar introducerea – atunci când vorbești despre astfel de filme – este esențială. De pildă, introducerea din ”Star Wars” a devenit deja clasică. O recunoaște până și un copil. Dincolo de ea, există filme care – tocmai prin acest preambul cu ”tâlc” – ”nasc” un personaj, unul singur, doar în câteva cuvinte.

Țineți minte, așa se întâmplă în ”Forrest Gump” sau în miraculosul ”Shawshank Redemption”, acolo unde – dintr-o simplă (dar genială) povestire a lui Stephen King – s-a ajuns la o peliculă care rămâne pe primul loc în topul vizualizărilor. ”No Country For Old Men” a fost, pentru mine, o revelație. Și așa a rămas. Nu pentru Oscar sau aplauzele la scenă deschisă. Trei personaje sunt minunat puse în scenă. Cu viețile lor, cu trăirile acelea pe care le ”simți”, cu puterea de a fi, fiecare, un ”film în film”. Ceea ce s-a întâmplat și în ”Forrest Gump” și în ”Shawshank Redemption”, și în marile filme pe care le revezi cu aceeași plăcere incomensurabilă. Sunt subiectiv, mea culpa. Cu certitudine, fiecare cinefil poate vorbi despre filmele favorite. Despre ”Nașul”, spre exemplu, acolo unde atâtea personaje își joacă propriul film. Despre ”Titanic”. Eu aș plasa și ”Avatar” în scenariu. Sau această surpriză – bagatelizată de mulți – numită ”Green Book”.

”No Country For Old Men”. Cu un Tommy Lee Jones memorabil, cu un Javier Bardem excepțional, cu un Josh Brolin (vezi măcar ”Sicario” – ambele părți – sau ”American Gangster”) senzațional.

„Am fost șerif al acestui district de când aveam 25 de ani. Greu de crezut. Bunicul meu a fost un om al legii. Și tata la fel. Eu și el am fost șerifi în același timp, el în Plano, iar eu aici. Cred că e destul de mândru de asta. Eu am fost mândru. Unii dintre șerifii de pe vremuri nu purtau armă. Multor oameni le vine greu să creadă asta. (…) Mi-a plăcut mereu să aud despre cei din vremurile trecute. Nu am ratat niciodată șansa de a face asta. Nu poți să te compari cu bătrânii. Nu pot să nu mă întreb cum își făceau treaba în acele vremuri. Cu ceva vreme în urmă, în Hunstville, am trimis un băiat pe scaunul electric. Arestarea și mărturia mea. A ucis o fată de 14 ani. Ziarele au spus că a fost o crimă pasională, dar el mi-a spus că n-a fost nicio pasiune. Mi-a spus că și-a dorit dintotdeauna să omoare pe cineva. A spus că, dacă ar fi eliberat, ar face-o iar. A spus că știe că va ajunge în iad. Va ajunge acolo în 15 minute. Nu știu ce să cred. Chiar nu știu. Crima pe care o vedeți acum e greu de măsurat. Nu e vorba că mi-e frică de ea. Am știut mereu că trebuie să fii dispus să mori ca să-ți faci datoria. Dar nu vreau să mai risc și să mă întâlnesc cu ceva ce nu înțeleg. Ar trebui să-mi risc sufletul. Ar trebui să spun <Bine, voi fi o parte a acestei lumi>”

Partea introductivă – ”No Country For Old Men”