Iubita mea cu păr de foc,
În trupul meu o lume plânge
Și-n brațe, peste lumi, te-aș strânge,
Să punem haosul la loc.

Pare ciudat. Pare fatal,
E ca și cum lipsesc perfuzii
Prin care să-nghițim confuzii
Și-un ultim argument mortal.

Am rupt din trup un anotimp,
Știi că-ți spuneam cum pier speranțe,
Noi suntem marile restanțe
Uitate la un colț de timp.

Atâtea griji te-au luat la rost,
Atâtea drame-mi dau târcoale,
Iar paranteze abisale
Încă-și cer dreptul de-a fi fost.

Nici n-am plantat, nici nu am strâns,
Dar să nu zaci ca-ntr-o uitare,
Din mine te-ai născut mirare,
Iar eu – mirându-mă – am plâns.

Și câte jocuri de noroc
Am inventat prin mari concesii,
Prin ipoteze, prin impresii,
Iubita mea cu păr de foc.

Mă doare-un dor scăpat din ham,
Un alt blestem e sindrofie,
A fi învață să mai fie
Și tu mă ai. Și eu te am.

♣ Cristian Lisandru – iunie 2020

(sursa foto  – artofkundalini.com)