Nu răsturna fără să poţi înlocui; nu dărâma fără să poţi clădi; nu tăgădui fără să poţi crea (Nicolae Iorga)

O vorbă din popor transmite că e greu la deal cu boii mici. Firește, mărimea sau puterea de tracțiune a respectivelor animale de povară sunt discutabile, atâta vreme cât căruța a cunoscut și vremuri mai bune, iar acum scârțâie din toate încheieturile și presară în urma sa câte o șipcă putrezită sau un cui ruginit.

Ca semn de aducere aminte scrijelit pe frunțile încruntate, fiecare cui are o importanță covârșitoare – ”Din lipsa unui cui se desface căruţa”, spuneau tot bătrânii care își păstrau sfaturile la chimir, ca pe cea mai mare avere -, iar pocnitorii din bice sunt din ce în ce mai mulți și se miră că vârful dealului se îndepărtează pe zi ce trece, ca într-un stupid joc de-a Fata Morgana care te lasă, constant, cu buzele umflate.

Drumul sinuos al neputinței generalizate trece de la o ”generație pierdută” – exprimare nefericită a președintelui Iohannis, a câta oare? – la ”vai de viața lui” și ”defetism de doi bani”, replici usturătoare ”servite” de Mircea Miclea, fost ministru al Educației, și condimentate cu ingredientele ”tâmpit” și ”dobitoc”.

Căruța trasă de boii mici încearcă să ajungă în vârful dealului – precum un ciclist vlăguit angrenat într-o cursă nebunească -, numai că ”Turul României” s-a transformat în ”Ciurul României”, iar prin ochiurile prea mari ale plasei curg la vale acuzații, invective, declarații sforăitoare, dureri de cap, postări teribiliste și atemporalele lacrimi de crocodil care ne transformă în pseudo-bocitoare moderne.

Alegerile locale – noul sport național – încing spiritele până la temperatura de fierbere, fiecare candidat făcând ceea ce știe cel mai bine. Promite marea cu sarea, înfierează cu mânie demnă de o cauză mai bună partea adversă, caută sloganuri penetrante și, mai ales, încearcă să demonstreze că până și planeta se va roti în sens invers dacă nu se va regăsi în postura privilegiată de câștigător și salvator al ”căruței” învechite.

Atelajul ar avea nevoie de un tâmplar, de un fierar, de un veterinar care să pună un diagnostic real ”boilor mici”, de un fermier dedicat care să le mai dea și mâncare, fiindcă doar aerul tras pe nări nu ajută. Suplimentar, ne-ar fi de maxim folos și un drumar decis să lupte cu șleaurile de pe dealul național, însă unul care să nu vorbească – în culcare și-n sculare – despre viitoare autostrăzi cu ”ț” benzi de circulație. Nu l-ar mai crede nimeni.

Dar există și oameni optimiști. La nivel personal-economic, Florin Cîțu e numai bun de pus pe un afiș stand-up comedy și trăiește la vie en rose, fiind – fără teama de a greși – cel mai fericit dintre români. Opoziția întreabă unde sunt milioanele de euro împrumutate de guvernul condus de Ludovic Orban, iar de aici și până la expresia lui Nenea Iancu (”Ba pe-a mă-tii!”) nu mai este decât un pas. Sunt mulți și cei care afirmă că de la Ludovic Orban la personajul Ludovic, interpretat, în alte vremuri, de Louis de Funes, e-o cale atât de scurtă, încât nu mai lipsește decât fumul scos pe urechi pentru a ca totul să fie ”chiar din film”.

Social-democrații și-au ales noua/vechea conducere, ocazie cu care Eugen Teodorovici așteaptă ”mila instanței”, iar Codrin Ștefănescu a emis o ipoteză alarmant-apoteotică: ”Începând de azi, Klaus are și PSD-ul lui!”, semn că ”Omul de la Cotroceni” le strânge pe toate la piept precum un colecționar neobosit. Același Codrin Ștefănescu, dezlănțuit, nu a uitat să aducă în discuție și ideea de ”pupat Piața Independenței” în PSD, plus ”batista pe țambal”: ”L-ați pupat pe Grindeanu, l-ați pupat pe Ciolacu, deși pe la colțuri urlați în pumni de furie și jenă!”

Poate că haina nu îl face pe om, dar fațada este esențială pentru sediul partidului. Un pupat la vremea lui valorează ceva la bursa politică, evident, iar dacă se ajunge și la sărut pasional nici nu mai contează viitorul divorț și partajul nemilos. Carpe diem, restul e spoială!

Cum orice competiție intră în atenția caselor de pariuri, Nicușor Dan vine tare pe turnantă și e favorit în cursa pentru București. Totul este să nu bea din cupa șampaniei prea devreme, fiindcă extazul și agonia sunt, de multe ori, îmbrățișate ca doi îndrăgostiți cărora le suflă vântul prin ferestrele sparte al cuibușorului de nebunii, însă – din cauza preludiului prelungit – lasă realitatea să șuiere pe lângă ei. A doua zi, strănutând și suflându-și nasul în batiste parfumate, partenerii dau vina unul pe celălalt pentru vremea capricioasă, iar de mângâieri lascive nici nu mai poate fi vorba.

Rămâne de văzut cine joacă la cacealma, cine fură startul prin fake-news cotidian și cine – vorba Gabrielei Firea, cotată cu 2.05 – 2.5 la casele de pariuri, în coasta lui Nicușor Dan și pregătită pentru sprint pe ultima sută de metri – rămâne ”cu oamenii” sau ”cu mizeriile”.

Nu este, încă, foarte clar cu cine și cu ce rămân oamenii, după toată această țopăială electorală în plină pandemie, și dacă România va reuși să se spele, vreodată, de toate ambiguitățile care o sufocă înaintea ultimului viraj de pe traseu.

Cristian Lisandru