”Nu îmi este teamă că voi muri, îmi este teamă că nu am trăit suficient. La intrarea în fiecare școală ar trebui să scrie: <Viața este un loc de joacă sau nu este nimic>“ – replică din filmul ”Mr. Nobody” (2009)

– Încotro?

– Până la capătul acestui drum fără capăt.

– Ai grijă. La fiecare răscruce te vor pândi alte drumuri…

… picăturile de noapte mi se preling pe obraji, undeva în spatele meu cineva cântă fără încetare la lumina spectrală a lunii, e un cântec melancolic, trist, înduioşător, un geamăt prelung aşezat pe un portativ nevăzut, compus într-o cheie inexistentă, ştiu asta chiar dacă nici măcar nu descopăr sensul cuvintelor, mă îndepărtez încetul cu încetul şi muzica aceea insinuantă mă urmărește ca o umbră de care nu am cum să scap, ca o parte a sufletului meu de care nu mă pot debarasa oricât de mult aș încerca şi oricâte eforturi aș depune…

La lumina amintirilor mele

iubito
(buzele noastre se căutau disperate)
mă voi reciti
în ultima noapte a ultimei ierni
la lumina amintirilor mele
până atunci
răsfoieşte-mă tu

nu a sunat niciun ceas
nu a bătut niciun gong
nu s-au deschis
(hollywoodian)
ceruri
dar linia aceea moartă
a capătat viață
dintr-o dată
iar eu am pornit la drum
prin mine

(Mircea Diaconu) – Asta nu e semnătura ta.

(Gheorghe Dinică) – Gândești mărunt. Nici Miorița n-am semnat-oReplici din filmul lui Nae Caranfil – ”Filantropica”

Aş deschide gura larg, ca să se reverse în mine, clocotind îndârjit, sângele aromat al pământului stors de vlagă

M-aş lungi sub slăvină cu setea cruntă a beţivului venit pe lume în sunet de ţambal şi clinchet de cinzeacă, apoi aş deschide gura larg, ca să se reverse în mine, clocotind îndârjit, sângele aromat al pământului stors de vlagă pe la jumătatea lui răpciune, atunci când muierile se răsfiră vesele printre rândurile cu viţă-de-vie, cântă şoptit despre doruri ţinute la piepturile încinse, între ţâţe dornice de răsfăţ, şi fac cu ochiul bărbaţilor loviţi de pofte în moalele capului.

O lună lividă aruncă priviri de codoaşă în timp ce vara îşi jeleşte neputinţa pe ghizdul fântânii din marginea ţintirimului, dar mie nici că-mi pasă. De va fi să moară înecată chiar în noaptea asta, precum o ibovnică amăgită şi lăsată de izbelişte, am să arunc în răspântii un pumn de stele luate cu împrumut şi-l voi ruga pe popă să-i facă o slujbă dichisită, nu cumva să zică gurile rele că am dat la spate, ca un păcătos, ce-am iubit cu patimă pe sub sălcii şi prin fâneţe, lângă scocul morii şi pe după garduri cocârjate.

Da, este periculos să preferi irealul unei realităţi în care – chiar acum, de pildă – intersecţia supraaglomerată geme, asediată de şoferi imperturbabili care au venit pe lume cu mâna pe claxon şi cu înjurăturile în ADN. Realitatea, de altfel, ne aduce cu picioarele pe pământ tocmai pentru a ne scoate fumurile onirice din cap. Vise? Nimic interesant. Banal până peste poate. Coşmaruri? Le aveţi la îndemână şi în realitate, poftiţi de serviţi! Ambiguitate. Stand-by.

♣ Cristian Lisandru