Lumea se duce la vale. Noi ne ducem la vale. Dar reuşim să ascundem asta, uneori zâmbind complice, pe sub umbrele multicolore – bancuri, fotografii – alb-negru, sepia, color -, citate, texte în care scriem exclusiv despre iubire, lumi perfecte, oameni normali, altruişti, lipsiți de ipocrizie, despre plaje însorite unde valurile înspumate mângâie destine fericite sau despre munți cu vârfuri ademenitoare, vârfurile acelea către care trebuie să te îndrepți (doar) pentru că ele există… Atât de frumos ne mințim. Acesta este, într-adevăr, talentul. Nediluat.

anotimp rătăcit
printre cuvinte-cheie
absența eratei
oferă dreptul la existență
unor frunze
personificate

Mă târăsc mental dinspre Cornul Abundenţei către un Eldorado intangibil

Mă rotesc ca un titirez în jurul propriei axe, asfinţind şi răsărind continuu, invidiind-o lipsit de remuşcări pe zgâtia aceea norocoasă, botezată Alice, care a ajuns într-o Ţară a Minunilor fără să îşi dorească vreodată aşa ceva.

Spre deosebire de ea, eu mă târăsc mental dinspre Cornul Abundenţei către un Eldorado intangibil, îmi imaginez încântat că sunt un conchistador cu state vechi de serviciu şi păstrez la degetul mic diamantul neşlefuit al unor viitoare descoperiri epocale sortite a mă propulsa direct pe panoul de onoare al umanităţii.

Totuşi, singurul aspect incontestabil este acela că mă rotesc permanent în jurul propriei axe, iar într-o zi de toamnă încercănată, muşcată fără milă de un reumatism chinuitor, am să mă descopăr mai bătrân cu o viaţă netrăită, înrădăcinat într-un no man`s land sterp unde până şi Iepurele Alb va refuza să mai intre…

Tăvălim aceeaşi Mărie jalnică prin boscheţii patriei milenare

Tăvălim aceeaşi Mărie jalnică prin boscheţii patriei milenare, iar ea – zâmbindu-ne provocator şi făcându-ne semne obscen-apetisante de pe marginea autostrăzilor aflate forever and ever în faza de „azi o vedem şi nu e” – îşi schimbă doar pălăria din patru în patru ani, apărând în faţa ochilor noştri înlăcrimaţi ca o sfântă pe care nici măcar o privire de mascul încins n-a atins-o, darmite generaţii întregi de votanţi pentru care orice gioarsă ieşită din uz capătă forme voluptoase atunci când intră-n „cabina cu ştampila”.

Suntem informaţi din nou că ne aşteaptă un an complicat. Că vor creşte accizele. Că se vor scumpi carburanţii, gazele, energia electrică şi energia negativă. Că vor răsări alte şi alte impozite. Puse pe piscine, parcări, stâlpi de electricitate, tensiune arterială, ritm cardiac, plombe dentare, gene şi sprâncene, nodul de la cravată, funda de la şireturi, tivul fustelor mini, butonii de la cămaşă, lanţul de la bicicletă, fotografiile făcute în anii trecuţi la Paralia sau la Nisipurile de Aur, şosetele trei-sferturi, eventual prima iubire pe care – ca un nesimţit ce eşti – ai uitat să o treci în vreo declaraţie.

Scenariul este acelaşi. Doar actorii sunt alţii. Cei care, nu cu multă vreme în urmă, ne transmiteau că trebuie să strângem cureaua, clătinând din cap a neputinţă, îi ceartă acum pe cei aflaţi sub reflectoare. Şi-şi plâng de milă. Şi ne plâng de milă. Nouă. Amărăştenilor. Bugetarilor. Buticarilor. Liber-schimbiştilor. Liber-prostiţilor. Liber-înjosiţilor. Liber-impozitaţilor. Liber-minţiţilor. Am învăţat cu toţii replicile şi – prin absurd – nici nu ne-ar fi greu să le rostim la rândul nostru în cazul în care s-ar inversa rolurile, iar liber-tracasaţii şi liber-ocupaţii politicieni ar părăsi scena, invitându-ne să urcăm în locul lor. E simplu. Totul constă în arta de a zâmbi cu subînţeles – adică „noi am vrea să vă dăm, însă n-avem de unde” sau „ăştia din afară stau cu ochii pe noi, nu putem să facem niciun pas, ne suflă-n ceafă, vai de noi şi de eforturile noastre susţinute”

♣ Cristian Lisandru