Voi scrie că e tragic, că e jale,
Că ne promitem viața, ca nebunii,
Că din mai răi vom deveni mai bunii
Și că, de altfel, toate sunt normale.

Voi scrie că e frig, că nu-s speranțe,
Că se fac jocuri, dincolo de toate,
Că până și murirea-i pe furate,
Iar noi ne tragem soarta din restanțe.

Am să mai scriu că plângem în neștire,
Ca bocitoare permanentizate,
Luându-ne și văicăreala-n rate,
Fiindu-ne grăbirea scrisă-n fire.

Aș mai putea să scriu că-i vânzoleală,
Chiar medicii, murind, pretind partide
Și vin, pe surse, proorociri perfide
Și asistăm la tragica tocmeală.

E tot dezastru. E inevitabil,
Îndrăgostiții au uitat să-și spună
Că lumea ce va fi e, poate, bună,
Iar tot trecutul, evident, scuzabil.

Atâtea măști erau și înainte,
Doar că nu se vedeau, la o adică,
Mi-e groază, îmi e rău și îmi e frică
Să nu ne facem măști și din cuvinte.

Iubita mea, ți-aș scrie că se moare,
Dar tu știi asta, dincolo de lacrimi,
Ce breaking news de șoapte și de patimi
Și câte știri sunt scrise-n fiecare.

♣ Cristian Lisandru – noiembrie 2020