… ne vom bea cafeaua pe o plută, străbătând cu zâmbetul pe buze veneții de cartier, iar eu îți voi cânta, precum gondolierii, arii din opere celebre. „Mi-e frică de oceanul care roade fără milă fundația unui oraș luat prin surprindere…”

Și mie, trebuie să recunosc. Toți profeții contemporani, fără vreo excepție, ar trebui să-și scrie imediat demisiile. Dar, fiindu-ne frică, înseamnă că încă trăim, iubito, chiar dacă uneori murim în vis pentru a ne obișnui, pesemne, dintr-o altă perspectivă, cu tristețea dezarmantă a ultimei replici rostite într-un colț întunecat al scenei.

Se aude un fluier în stradă, ca un vaiet, iar eu sunt incapabil să aflu dacă anunță începutul unui alt vis sau prelungirile agonizante ale destinului acvatic scris într-o dimineață acoperită de alge. Plutesc aburi de ceață peste intersecția luată cu asalt de valurile oceanului, însă izbăvitoarea clipire a unui ochi de far se lasă îndelung așteptată. Strânsă la pieptul meu, îmi spui cu glas tremurat să amânăm plutirea preț de încă un vis…

Valuri care și-au permis să-i trimită la fund starea de grație

Cu rechinii la doar câțiva metri distanță și cu orizontul la o aruncătură de băț care nu poate fi parcursă doar cu speranța pe post de vâslă, cel aflat în voia valurilor indiferente își conștientizează neputința, însă are și capacitatea teribilă de a ironiza viitoarea furtună. Ieri idolatriza valurile care-i legănau iahtul, azi înjură aceleași valuri care și-au permis să-i trimită la fund starea de grație.

Doar iubirea rămâne aceeași. În jur e neliniște cruntă, se ciocnesc chipuri fantomatice, spărgându-și măștile, unii trag foloase necuvenite din carnavalul deșănțat pe care îl pun în scenă cu un talent demn de o cauză mai bună, cei mai mulți imită boul care stă pe coadă și, colac peste pupăză, sunt mulțumiți dacă pică oareșce atunci când nu curge mai nimic fiindcă o mână nevăzută a răsucit robinetul, lipsită de remușcări și mândră nevoie mare pentru că a prins lumea întreagă pe picior greșit.

Echilibru instabil. Roți ajutătoare

Ața de pe mosor. Da. Numai de ea poate fi vorba. Echilibrul instabil. Roțile ajutătoare. Numerele norocoase. Norocul. Bucățica de cașcaval pe care un șoarece o caută prin labirintul de sticlă construit de un cercetător insensibil care a pus la cale un scenariu absurd.

Șoarecele nu știe asta, nu cunoaște o altă lume în afara celei delimitate de pereții transparenți, adulmecă și merge mai departe. E și el perseverent, învață din greșeli, alege drumul care-i va oferi satisfacția de moment. Cândva. Mai devreme sau mai târziu.

Un ger năprasnic taie-n trupul meu
Și-un viscol crunt m-a luat în stăpânire,
E ca și cum m-ar tortura un zeu
Pe care-am vrut să-l șterg din amintire.

Îngheț ca o-ntrebare fără rost,
Ca o iluzie uitată-n stradă,
M-aș declara chiar Omul de Zăpadă,
Însă mi-e teamă c-aș pica de prost.

Poate devin chiar iarnă, nici nu știu,
Te-aș întreba pe tine ce se-ntâmplă,
Ce eră glaciară pot să fiu
Atunci când mă săruți, aprins, pe tâmplă?

(2018)

♣ Cristian Lisandru