Viața-i spectaculoasă. Dar trebuie să-i cânți (oriunde, nu neapărat pe sub balcoane). Viața vrea să fie pusă-n ramă. Cere mai mult decât o iubită la care te gândești noapte de noapte. Viața e orgolioasă. Și o iubim, o respectăm, uneori ne e frică, alteori o agresăm… Viața are cei mai frumoși ochi și cele mai frumoase gene…

Recunosc că îmi place acea sclipire de geniu care mută lumea absolut normală cu (măcar) câțiva centimetri mai departe. Goran Bregovic e sclipitor, a se vedea costumul, dar el transcende discuțiile. Și e o parte integrantă a unei vieți nu neapărat dusă la extrem, la je man fiș, dar apreciată, dorită, cântată, mângâiată și, uneori/adeseori?, luată în balon, pentru că aceasta e o necunoscută, irezolvabilă/rezolvabilă, trebuie doar să încerci, Goran se duce departe, fiindcă – așa percepându-l eu – iubește ideea de viață, acolo, undeva, în străfundurile unei vieți care nu-ți oferă nimic dacă nu-i arăți că ții la ea, iar dacă nu-i arăți îți întoarce spatele, pur și simplu, ca o prostituată în fața portofelului gol.

Viața merge mai departe, dincolo de filosofii, de temeri, de facturi crescânde, neîmpliniri cotidiene, remușcări, dorințe, guverne noi, politicieni de aceeași speță, samsari moderni, vise neîmplinite, zâmbete de circumstanță, amintiri peste care nu poți trece, durerile pe care le știi numai tu, share și link, like și unlike, viața merge mai departe, sevă trasă din trăiri manifestate online, fizic, gândit, descătușări, pierderi, un câștig necontabilizat, ceas întors pe dos, timp chemat înapoi, dar și timpul ăsta, cu tot orgoliul lui, ce tot vrea de la noi, ne întrebăm, viață, asta vrea, numai că am uitat să iubim secunde, pe urmă ne vom întreba de ce, ca niște inutili, chemând paranteze, circumstanțe atenuante, visele de la 5 dimineața sau cele construite cu ochii deschiși, nu e trist că murim, aceasta fiind cea mai sigură definiție a vieții, e trist că ne plac parantezele, de ochii lumii, fără să mai spunem ce simțim, ca și cum ne-ar fi frică de noi, să nu ne certe o agoră prinsă în menghina unei metastaze perverse, atemporale…

Descopeream agora prin cârciumi unde se înşirau pe aţă glume deşucheate

Privesc retrospectiv, căutătura aceasta aruncată peste umăr îmi readuce sub pleoape nopţile când furam inocenţa unor fete, pe urmă zâmbeam ca şi cum scopul suprem al existenţei mele fusese deja atins, iar sânii îmbobociţi pe sub tricouri îşi făceau culcuş fierbinte în palme, atunci mi se părea nelalocul ei fiecare zi, oscilam nocturn între apusul reconfortant şi răsăritul frustrant care îmi ucidea temporar desfătările, dialogam cu luna, îi recitam din Baudelaire şi mă legitimam în faţa trecătorilor cu propriul suflet, descopeream agora prin cârciumi unde se înşirau pe aţă glume deşucheate, nimic nu era vulgar, desigur, vulgaritatea a năvălit abia pe urmă, nesăţioasă, supraponderală, gureşă ca o mahalagioaică ieşită la drumul mare pentru a vinde necunoscătorilor încă un metru şi jumătate – dublu lat – de josnicie înflorată.

Eu vin către tine cu gerul în frunte,
Pe fiece umăr îmi creşte un munte,
Mă doare distanţa, mă ard represalii,
Din Roma străveche aduc Saturnalii.

Sunt zeii alături, păgâni ca şi timpul,
Homer îmi descrie, emfatic, Olimpul,
Trăiesc mitologic, când grec, când roman,
Răpus metaforic în oricare an.

Pretind o serbare de-a dreptul absurdă,
În tâmpla mea stângă nălucile zburdă,
Atâtea libaţii, atâta mirare,
Doar setea din mine devine mai mare.

Chiar Bachus îmi umple, frenetic, paharul,
Apollo şi Marte desfidă nectarul
Şi bem împreună, pe creste rebele,
Iar Ares se luptă cu oasele mele.

Artemis vânează idei şi concepţii,
Atena boceşte fatale decepţii,
Doar Jupiter cade, râzând, în genune
Atunci când Uranus loveşte şi spune

Că oamenii pier, căutând universul,
Semnându-şi prin moartea firească demersul,
E Hades un clovn, Minerva-i şomeră,
Eu scriu o poveste pe trup de himeră.

♣ Cristian Lisandru