Ne pierdem, constant, printre atâtea amănunte insignifiante, încât ne-am transformat, indubitabil, în triștii rătăciți ai propriilor vieți. Suntem din ce în ce mai departe de revelații personale, de frumusețea unui apus de soare sau de complexitatea unor decizii care, dacă nu ne-ar face neapărat mai buni, ar da semnalul că încă n-am murit cu zile.

Aflați într-o mișcare browniană perpetuă – niciun GPS nu reușește să ne readucă pe drumul cel bun -, plătind tribut unor inconsecvențe native sau transformate în puncte de reper absurde, de-a lungul timpului, subzistăm la limita normalului și vânăm, la comun, potcoave de cai morți. Destinul nostru devine, dintr-o dată, suma circumstanţelor atenuante pe care ni le acordăm atunci când viaţa nu funcţionează aşa cum am dori, or această atitudine ne reduce la stadiul de simpli pioni pe o nevăzută tablă de șah.

Dramele existențiale, care pot fi înțelese, analizate și chiar apreciate prin însăși semnele de întrebare pe care le ridică, au devenit dramolete de fiecare zi, actori de conjunctură prestând pe scena politică sau, din nefericire, pe cea socială –  întristătoare tocmai prin lacrimile nevăzute ale milioanelor de cumpărători ai coșului zilnic -, scena aceea aflată, mai mereu, într-un con de umbră, acolo unde buzunarul găurit și portofelul gol au devenit simboluri contemporane cărora nu le mai lipsește decât altarul sau monumentul înfipt în buricul târgului.

E drept, ar fi trebuit să aflăm până acum, iluziile arată cu totul altfel la lumina zilei, iar soarta nu te întreabă niciodată dacă ţi-ai băgat cămaşa-n pantaloni, în momente-cheie, dar am nutrit convingerea că nu vom avea neșansa fatală de a ne materializa în bocitoare îngenuncheate chiar în fața propriilor locuri de veci.

♣ Cristian Lisandru

Articolul integral pe GÂNDUL.RO