O priveam fără să spun nimic, îmi accepta privirea indecentă fără să protesteze, răbdătoare ca o statuie trufașă, neînvinsă încă în lupta disproporționată cu aversele temporale încrâncenate, iar dincolo de ea – de mine și de tăcerea noastră – rămâneau doar iarna cruntă, râcâind cu gheare degerate în obloanele închise, și umărul acela dezgolit insinuant, ca într-o dulce nepăsare perpetuă abia mascată.

Mi-ai adus, ca un semn, un posibil demers,
Socialul orgasm al nocturnului mers,
Prins în lumea de azi, lumea noastră, concret,
Fila scrisă la nervi, când mă ierți și te iert.
Fiindcă suntem nebuni. Și bolnavi. Și perfecți,
Uneori zâmbitori, minunați și incerți,
Amărâții fatali prinși în rame de lemn,
Eu în tine mai scriu și în tine sunt semn.

*

Știu c-am să mor și-mi pare chiar ciudat,
Mi-s foarte dragi durerile pierdute,
De dincolo de vrute și nevrute
Vom scoate tot ce-i bun din ce s-a dat.
Ca-ntr-o-mpărțire-a cărților de joc,
La cacealmaua vieții facem față,
Pe noi doar ghinionul ne răsfață
Și ne luăm la palme, reciproc.
Mi-e dor de tine. S-a mai scris, firește,
Din dor în dor murim, ca-ntr-un destin,
Iar unii vin și spun că e festin
Și că din moarte iarbă verde crește.
Le-aș spune c-aș muri în ochii tăi,
Să vadă iarbă unde e iubire,
Să vadă moarte unde e citire
A unui paragraf pierdut prin văi
Din vremuri care mor, acum, cu noi,
Ca într-o dramă scrisă de-un vremelnic,
Plătindu-și dările, scriind pomelnic,
Luând-o razna, țopăind, plângând,
Eventual spre viață alergând.

*

Să mă ierți că îți spun că există un drum
Și un plânset continuu, ca un foc fără fum,
Și un of, dacă știi ce înseamnă și cum
Se transformă în dor un dezastru postum.
Ca și cum te-aș iubi, ca și cum te-aș citi,
Ca și cum și erată și chiar titlu mi-ai fi,
Ca și cum, îmbrăcându-te-n dans, mângâindu-te iar,
Mi-ai aduce disprețul pe o față de zar.
Mai jucăm, aruncăm, încercăm să blufăm,
Ce miracol îmi ești și ce trist confirmăm
Că ne ducem în neant, ca și cum amețim,
(Re)Iubindu-te-ncet, nu mai vreau să murim.

♣ Cristian Lisandru – 2021