Atunci când visaţi nemurirea,

întrebaţi-vă – înainte de toate –

şi cum ar putea fi ea…

Camera aceea era foarte înaltă, un paralelipiped vertical care părea construit de un arhitect aflat în pragul nebuniei sau chiar torturat de ea, permanent, fără şanse de vindecare, iar pe tavanul albastru scânteiau galaxii necunoscute.

Încercasem, în primele ore ale claustrării impuse, să identific măcar o singură stea, însă nu reuşisem, în pofida unor eforturi de concentrare aproape disperate şi a unei scotociri furibunde prin ungherele memoriei.

Urmărit minut cu minut de păzitorii mei (îi bănuiam în spatele uşii, notându-şi meticuloşi fiecare reacţie pe care o aveam, pe măsura trecerii timpului, dar nimic nu îmi confirmase încă presupunerea), pluteam de zile întregi între cei patru pereţi acoperiţi cu oglinzi, hăituit mental de o asemenea imponderabilitate paradoxală, neanticipată, nedorită şi, finalmente, acceptată  doar fiindcă nu exista, din nefericire, o alternativă.

Învăţat să calc apăsat pământul de sub picioare, conştient încă din copilăria îndepărtată de binefacerile atracţiei gravitaţionale, mă chinuiam continuu, împingându-mă dintr-un perete în altul, privindu-mă în ochi sau întorcându-mi spatele, rugându-mă cotidian să am şansa reconfortantă de a sta aşezat turceşte pe podeaua lucioasă sau de a fi scos din cameră pentru (măcar) câteva minute de plimbare… normală. Anormalitatea aceea în care mă regăseam împotriva dorinţei mele făcea ca pulsul să crească alarmant, la diferite intervale de timp, simţeam cum inima o lua la goană, nebuneşte, ameninţând să spargă ţesuturile fragile, şi înghiţeam în sec, panicat, ca şi cum m-aş fi aflat dintr-o dată pe un vârf de munte, la cheremul aerului rarefiat.

Curios, instinctul de conservare părea atrofiat sau chiar anihilat şi, ceea ce mă mirase nespus de la bun început, nu exista nicio senzaţie de foame sau de sete, cu toate că organismul ar fi trebuit să pretindă – sfânta logică elementară care nu mai are absolut nicio valoare în anumite situaţii! –  respectarea unor astfel de cutume fiziologice.

Muzica era dulce.

Susura necontenit din colţurile încăperii, zi şi noapte, părând că izvorăşte direct din unghiul format de îmbinarea pereţilor, acorduri suave care mângâiau auzul, fără asperităţi, calme, prinse delicat pe un portativ nevăzut unde – o altă presupunere neconfirmată – un compozitor celebru al acelor locuri străine se străduia să atingă, prin note muzicale înlănţuite magistral, perfecţiunea.

La început, încercând să îmi păstrez calmul, mă vizualizasem la bordul unei nave spaţiale, în postura de astronaut trimis să descopere, în adâncurile neantului spaţial, o altă planetă. Dar creierul refuzase, îndărătnic, să facă toate acele conexiuni necesare transpunerii într-o altă realitate a imaginilor proiectate disparat, aşa că renunţasem rapid la gânduri şi la virtualul drum care tăia, în mintea mea surprinzător de lenevită, vidul cosmic.

În ziua a doua mi-am adus aminte de Frank Herbert şi de personajele sale care erau obligate să apară într-o cuvă atunci când coborau pe alte planete[1], însă spectrul unui gest criminal menit a sparge pereţii protectori îmi indusese un atac consistent de panică. Şi rămăsesem într-o stare de prostraţie, pendulând din perete în perete, aşteptând un semnal izbăvitor care nu venise. De fapt, nu se întâmpla absolut nimic. Doar muzica aceea dădea de înţeles că undeva, dincolo de oglinzi, exista viaţă.

În cea de-a treia zi am recitat din Baudelaire[2] şi din Edgar Allan Poe[3], mi-am reamintit Scrisorile poetului de la Ipoteşti[4] şi, la ora când (după calculele mele) ar fi trebuit să apună soarele, m-am transformat mental în Marele Singuratic[5]. Datorită situaţiei neclare (elegant spus) în care mă regăseam, n-am putut să mă identific şi cu Cel mai iubit dintre pământeni[6], deşi fusesem tentat să fac şi asta la un moment dat.

Cum senzaţia de oboseală era inexistentă (m-am văzut nevoit să accept această nouă şi surprinzătoare informaţie), iar somnul rămăsese doar o amintire a serilor blânde dintr-o altă existenţă, m-am refugiat fericit în amintirea romanelor pe care le citisem de-a lungul timpului, identificându-mă cu personajele pozitive şi, din plictiseală, preluând mărinimos unele roluri negative care sfârşeau, invariabil, în morţi destinate a impune, cu orice preţ, happy-end-ul.

Prima jumătate a celei de-a patra zi a ciudatei încarcerări a fost una lacustră, petrecută într-o reverie prelungită alături de versurile bacoviene[7].

După-amiaza m-am imaginat întins în Patul lui Procust[8], am dialogat pe diverse teme  cu Felix şi Otilia[9], apoi, fiindcă încercasem – fără succes – să atrag atenţia păzitorilor mei, lovind oglinzile cu pumnii şi picioarele, mi-am spus plin de speranţă că sunt Omul Invizibil[10] şi am încercat să trec prin ziduri. Încercare zadarnică, evident… Am reuşit să revin la o stare cât de cât normală abia după ce am plecat la pescuit alături de bătrânul[11] lui Hemingway.  Pe urmă am abandonat gândul de a deveni, măcar temporar, Robinson Crusoe, fiindcă imposibilitatea de a descoperi un Vineri[12] zglobiu care să-mi ţină de urât m-a convins, totuşi, să renunţ.

În ziua a cincea mi-am revăzut întreaga viaţă.

În ziua a şasea am plâns.

Lacrimile pluteau în jurul meu, strălucitoare, şi sunt convins că am oferit o imagine cel puţin interesantă unor eventuali privitori (ştiam că sunt acolo, dar oglinzile mă împiedicau să văd dincolo de ele; cu siguranţă, însă, păzitorii mei puteau să-mi analizeze toate mişcările, chiar prin acele oglinzi), însă nimeni n-a făcut vreo mişcare. Oglinzile au rămas mute, iar imaginea mea multiplicată a mărit stresul până la cote absurde. Am ţipat zeci de minute, cerşind chiar şi o amărâtă de explicaţie neîndestulătoare, oferită cu mărinimie, ca şi cum ai satisface cuiva un capriciu, dar toate strigătele mele s-au estompat, încetul cu încetul, absorbite de un nevăzut burete uriaş.

În ziua a şaptea, aşa cum îmi spunea mama înainte de culcare, atunci când eram copil şi fiecare seară însemna o altă poveste neasemuit de frumoasă, Dumnezeu s-a odihnit după truda de şase zile în care a creat lumea şi universul.

Eu am închis ochii şi nu mi-am mai dorit decât să mor.

Ceea ce, fireşte, nu s-a întâmplat…

Iar timpul a continuat să cearnă minute, ore, zile, luni, ani…

*

La un moment dat, fără să îmi dau seama decât mult prea târziu, am pierdut şirul temporal…

Simt că îmbătrânesc, însă chipul din oglindă este acelaşi ca în prima zi. Acum sunt convins că nu voi mai ieşi niciodată de aici, iar amintirile acelui sfârşit de săptămână în care am plecat de acasă, înainte de ivirea zorilor, pentru a pescui păstrăvi, sunt doar simple imagini obturate, sortite dispariţiei.

Într-o altă conjunctură, prizonierul ar fi început să îşi scrie memoriile pe zidurile celulei, dar în cazul meu nici măcar asta nu este o posibilitate. Mă privesc din ce în ce mai rar, sătul de mine şi de imponderabilitatea chinuitoare.

Prefer să stau cu ochii închişi, plutind resemnat în camera paralelipipedică, pe acordurile suave ale unei melodii nesfârşite…

Deasupra mea, galaxiile scânteiază.

*

Dispariţiile au fost mediatizate îndelung în presă şi televiziune, înregistrate de poliţişti în dosare subţirele, cercetate cu frenezie în prima perioadă, apoi lăsate în plan secund şi, pentru că toate anchetele s-au soldat cu eşecuri, abandonate. Indiferentă, viaţa şi-a urmat cursul…

*

Iar undeva, într-o fisură de timp nebănuită nici chiar de marii savanţi ai omenirii, o altă civilizaţie trăieşte la intensitate maximă fulminanta modă a cutiilor paralelipipedice în care plutesc, tăcute, cele mai simpatice animale de companie văzute vreodată…

♣ Cristian Lisandru – volumul ”De-a viața, de-a moartea”

[1] Trimitere la saga „Dune”, scrisă de scriitorul american de science-fiction Frank Herbert (1920–1986), şi la reprezentanţii Ghildei Spaţiale.

[2] Charles Baudelaire – poet francez (1821 -1867) a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului”). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

[3] Edgar Allan Poe (1809-1849) – scriitor american, poet, romancier, nuvelist și critic literar, creator al genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică.

[4] Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) – 1850-1889 – poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

[5] Roman (apărut în 1972)  pentru care scriitorul român Marin Preda (1922-1980) a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.

[6] Ultimul roman scris de scriitorul român Marin Preda. A apărut în anul 1980 şi este considerat cel mai elaborat roman al său.

[7] George Bacovia (1881-1957)scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira.

[8] Roman  (apărut în 1933) scris de scriitorul român Camil Petrescu (1894-1957).

[9] Referire la personajele principale ale romanului „Enigma Otiliei” (apărut în 1938), roman scris de criticul, istoricul literar, scriitorul, publicistul şi academicianul  român George Călinescu (1899-1965)

[10] Roman science-fiction scris în 1897 de scriitorul englez H.G. Wells (1866-1946).

[11] Vezi „Bătrânul  şi marea”, roman pentru care scriitorul Ernest Hemingway (1889-1961) a primit, în anul 1953, Premiul Pulitzer.

[12] Personaj al romanului „Robinson Crusoe”, scris de jurnalistul şi scriitorul englez Daniel Defoe (1659/1661 – 1731).