Am învățat că valsul cu iluzii
E un ignobil nobil sentiment fatal,
Și-așa valsez, uimit, printre confuzii,
Fiind suprins și dedicat total.

Din slăbiciunea existențială,
De dincolo de viață și noroc,
Ți-aduc puterea mea fenomenală
De-a face fum când nu există foc.

De-a face dor, când ne omoară dorul
De lumi mai bune, fără terapii,
De-a fi, prin existență, călătorul
Acelor lumi cu gânduri de copii.

Ce lumi – și fără punct – ca o chemare,
Punându-ne, noi, punctul, drept tupeu,
Știai că între Lună și-ntre Soare
Putem fi, ca idee, tu și eu?

Poate că nu știai, ne ard pretenții,
Suntem pretențioșii lumii noi,
De dincolo de glume și convenții
Cade trecutul, logic, peste noi.

Trecutul e un joc, o spun cu toții,
Suntem prezenții propriului prezent,
Și râd toți clovnii. Și zâmbesc netoții.
Și e în mine-un zâmbet permanent.

Am învățat că valsul cu iluzii
E un ignobil sentiment fatal,
Și-așa valsez, uimit, printre confuzii,
Fiind suprins și dedicat total.

Eu din facturi îmi trag atâtea vise,
Sunt simbiotul unor companii,
Dar între mine și hârtii trimise
Rămâne tot a fi sau a nu fi.

Dansându-ne ca-ntr-o scenetă proastă,
Nici nu te calc, iubito, pe bombeu,
De dincolo de șoaptă sau năpastă,
Pe scena asta suntem tu și eu.

♣ Cristian Lisandru – februarie 2020