Ne torturează/asasinează lipsa perspectivelor. Poeții/artiștii sunt interesanți pentru că visează frumos.

Dau bine la petreceri. Aduc un strop de efemer în viețile unora pentru care tocmai efemerul înspăimântă. Ei sunt minunați, însă numai pe termen scurt. Chiar dacă fac spectacol din propria minimalizare, dau foc unor felinare (1) tocmai pentru că există, nu reușesc niciodată să aibă nouă vieți – precum pisica – sau să fie trecători prin viață fără a face zgomot (2), se luptă – la diferite intervale de timp – cu morile de vânt sau cuceresc un Everest al cuvintelor tocmai pentru că acesta există, apoi se sting. În lumea lor care se intersectează numai accidental cu lumile altora.

Lumea iubeşte teribiliștii și geniile. Este, cu siguranță, cel mai frumos paradox dintre toate. Eu scriu pentru tine. Și-l salut încă o dată pe Poe (3).


(1) Vezi „Bieți lampagii” – Adrian Păunescu.
(2) „Pisicilor le reuşeşte de minune ceea ce oamenilor le este imposibil: să treacă prin viaţă fără să facă vreun zgomot” – Ernest Hemingway.
(3)„Am mare încredere în fraieri; prietenii mei numesc asta încredere în sine” – Edgar Allan Poe

_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________

*

… la colţul străzii o bătrână gârbovită vinde mere otrăvite prinţeselor emo ieşite la plimbare, iar doi iepuri (unul alb altul negru) joacă şotron lângă sfinxul de sticlă; un sburător frenetic sare din balcon în balcon, împarte garoafe roşii gospodinelor surprinse, apoi recită versuri în timp ce trecătorii (îşi fac cruce apoi rostesc amin) pretind măsuri drastice unui poliţist siderat; în mijlocul bulevardului au răsărit căsuţe de turtă dulce, plouă cu fulgi mari de ciocolată, cu emoţii, suspine, vise, şi cu poveşti fugite din biblioteca vândută la anticariat…

♣ Cristian Lisandru