Posibil să existe timp, probabil doar pentru o șoaptă,
În noi se zbate-un anotimp și urlă o cireașă coaptă,
Iar de la minus infinit ne intră-n conturi o părere
Și reîncepem, prin sfârșit, să căpătăm ceva putere.

Inconfundabilii din noi dau șpagă spre-a le fi mai bine
Și iese-un trup din amândoi, și-un zvon de împlinire vine,
E relativ târziu, constat, sunt ecuații pe vecie,
Mi-e teamă că-n genunchi ți-am stat spre-a-mi fi dezastru numai mie.

Ce inutile reverii, cât de absurde chintesențe,
Mai suntem ca și cum n-am fi, atinși de cinice prezențe,
Noi facem schimb, la ore mari, de amintiri și de iluzii,
Spre dimineață îmi tresari și ne privim printre confuzii.

Monumentale adormiri, cu temeri luate drept pastile,
Că mă și mir – și te și miri – cum de mai vin atâtea zile,
Privește cum iernează-n noi o primăvară îmbufnată,
Trăiește-un ger în amândoi și-mi ești doar iarnă câteodată.

♣ Cristian Lisandru – 15 februarie 2020