„Rămase acolo timp îndelungat, amintindu-şi de o zi caldă de august în Nashville şi spunându-şi – nu pentru prima oară – că a fi singură după ce fusese o parte dintr-un cuplu atât de mult timp era într-adevăr o porcărie stranie. S-ar fi aşteptat ca doi ani să-i ajungă pentru a alunga senzaţia de stranietate, dar nu fusese aşa; din câte se părea, timpul reuşise doar să teşească latura ascuţită a durerii, aşa încât, în loc să taie, aceasta rupea. Pentru că nimic nu mai era la fel. Nici afară, nici înăuntru, nici pentru ea.

Întinsă pe patul care cândva fusese al amândurora, Lisey îşi spuse că niciodată singurătatea nu te face să te simţi mai singur ca atunci când, trezindu-te, descoperi că încă ai casa toată pentru tine. Că tu şi şoarecii din pereţi sunteţi singurii care încă mai respiraţi” – Stephen King („Povestea lui Lisey”)