Scoase mâinile din buzunare, introduse în gură două degete de la mâna dreaptă (cel mare şi arătătorul), apoi fluieră îndelung, ca un apucat de streche. Nu sperase nicidecum că dama va întoarce capul, curioasă sau deschisă la dialog, dar nici nu se putuse abţine. Femeia îşi legăna aproape în bătaie de joc şoldurile pline, ca şi cum ar fi dorit să-i transmită că nu va ajunge niciodată să pună mâna pe ele. Sau gura.

Mormăi că toate femeile sunt curve – ceea ce nu era o replică spusă la nervi, chiar credea asta, era un fel de punct de reper fundamental al vieţii sale – şi aprinse o ţigară.

Femeia se oprise lângă bordură, taiorul alb strălucea provocator în bătaia soarelui, părul negru, lung, buclat, făcea ape-ape, iar lui i se păru că reflexele erau excitant de albastre. Îşi simţi gura plină de salivă şi înghiţi cu greutate.

Trase cu sete din ţigară şi continuă să o privească, pofticios. Avea pantofi cu toc cui, iar pulpele îmbietoare (îşi plimbă îndelung privirea peste ele) erau acoperite cu ciorapi de culoarea pielii. Îşi imagină că ar fi putut să bea şampanie dintr-un astfel de pantof, înainte de a-şi face de cap cu tipesa (pulsul se acceleră), în toate felurile, apoi semaforul clipi verde şi femeia se îndepărtă către cealaltă parte a străzii (pulsul reveni, încetul cu încetul, la normal), pierzându-se printre alţi trecători, bărbaţi şi femei, mai mult sau mai puţin grăbiţi, mergând către diferite destinaţii într-o zi absolut normală, oferită de un Dumnezeu binevoitor.

Scuipă o flegmă mare în iarba din spatele gărduleţului, fără să înregistreze privirile dezaprobatoare ale unei femei în vârstă care îşi plimba căţelul, apoi se ridică şi vârî din nou mâinile în buzunarele blugilor, ţinând ţigara pe jumătate arsă în colţul gurii. Miji ochii – bătea un vânticel tembel, din punctul său de vedere, iar fumul se avântase, năvalnic, pentru a-i intra în ochi -, trase din ţigară şi se îndreptă agale, ca unul care nu avea absolut nicio treabă la acea oră, către chioşcul de ziare. Văzu de la distanţă de câţiva metri un titlu mare, scris cu litere sângerii deasupra unei fotografii înceţoşate din care rânjea un individ gras, posesor de chelie strălucitoare pe care ar fi putut patina orice insectă dornică să se dea în spectacol. RĂPIT DE EXTRATEREŞTRI, A REVENIT ACASĂ DUPĂ 10 ANI!

Se întrebă dacă ăla răpitu` o fi fost sau nu surprins atunci când şi-a găsit nevasta sub alt pământean amabil, dar nu apucă să-şi dea răspunsul.

– Crezi în tâmpeniile astea?

Nu fu luat prin surprindere de vocea vânzătorului. În zilele călduroase stăteau deseori de vorbă, doar pentru a face timpul să treacă mai repede. Era un moş simpatic care nu prezenta vreun pericol, un fost şuţ ieşit la pensie şi călugărit, după cum îi plăcea să-l tachineze.

– Mi se rupe. Dacă mi-ar ieşi în cale vreun omuleţ din asta verde, cu antene în loc de urechi, i-aş trage imediat două şuturi în cur, în semn de bun venit. Pe urmă l-aş întreba dacă ştie vreun truc prin care să ajung baştan fără multă transpiraţie.

– Şi dacă n-ar înţelege?

– L-aş lua la palme. Sau la pumni, depinde de stare.

Trase un şut zdravăn unei doze de bere aruncată pe trotuar – verde Carlsberg, probabil cea mai bună bere din lume, he, he, aceasta era o reclamă care îl umplea de încântare, de fiecare dată, însă prefera să cumpere bere la doi litri -, apoi încrucişă mâinile pe piept, ca o mahalagioaică pregătită să stea la taclale, peste chipul unui Isus care scruta rugător către un cer nevăzut şi îl privi ostentativ pe vânzătorul de ziare.

– Nu mai există bun simţ, coane, ascultă la mandea, uite coşu` (întinse mâna către un stâlp de telegraf de care fusese spânzurat un coş de gunoi din plastic, culmea, tot verde, ceea ce îl făcu să zâmbească larg, prilej cu care un observator atent ar fi putut să vadă gaura lăsată de un dinte lipsă în partea superioară a maxilarului), e la doi paşi, de ce o fi aruncat-o nenorocitu` pe alături? De ce n-a pus-o-n coş? De ce, dom’ne?

– Lume rea, s-a-nrăit oamenii, ai dracu` s-a făcut, nu mai ştie de şapte ani de-acasă, n-are mamă, n-are tată, n-are fraţi, n-are surori, se zgârmă-n cur până lasă un ban, zice că m-am îmbogăţit din ziare. Ptiu! Sunt bogat la veceu, acolo am hârtie căcălău!

Vânzătorul deschise uşa decupată în partea laterală a chioşcului asediat de publicaţii multicolore, apoi ieşi în soare şi se scărpină în frunte, trimiţându-şi către ceafă şapca ponosită

– Neagră-n cerul gurii. Ptiu!

– Eşti prost.

– Ştiu. Toată viaţa mea numai asta am auzit. Şi azi mi-a zis unu` , eşti prost, ai uitat să-mi dai cartea cu ziaru`, mi-ai dat numa` cartea. Ai dracu` să fie ei, cu tot cu cărţile mamii lor, înainte era mai simplu, acu` mă doare capu` când vine seara. Cărţi, sidiuri, dividiuri, vapoare de montat sau de demontat, dinozauri, avioane, maşini bengoase, insecte urâte de ţi-e frică să te uiţi la ele, rahat în plastic şi-n metal. Lume proastă, pune botu`.

– Vorbeam de bere, coane. Am spirit civic. Mata mă iei cu altele. De ce n-o pune în coş după ce-o bea? De ce-a pus primăria coş din stâlp în stâlp, în tot cartieru`, dacă nimeni nu foloseşte coşul? Biştari aruncaţi pe apa sâmbetei. Lovele moarte cu zile.

Vânzătorul se uită la coş, plin de lehamite, dădu din mână şi scuipă într-o parte. Slobozi pe trotuar o flegmă groasă, vâscoasă, galben-verde, apoi tuşi îndelung. O tuse de fumător înrăit, cu plămânii mâncaţi încetul cu încetul de cancerul mut şi indiferent, îmbâcsiţi de fumul tras în piept încă din copilăria zdrenţuită şi ascunsă pe după şipcile gardurilor pe jumătate putrezite.

– Lasă-l dracului de coş, de coş îţi arde ţie pe căldura asta? Fugi de ia o sticlă, da` să fie rece. Ce tot îi dai cu primăria, primăria are grijă de tine? Ce ţi-a dat primăria, Titişorule, şuturi în cur?

De pe pieptul vlăjganului, Isus păru că ridică sprâncenele la auzul unei asemenea întrebări retorice, desenându-şi pe faţa prelungă şi torturată de grijile unei lumi superficiale o mirare pe care nu o resimţise nici chiar în noaptea aceea de pomină a unei cine în care întinsese bucata de pâine într-un blid şi anunţase că unul de la masă îl va trăda. Ucenicii se uitaseră unii la alţii, ca şi cum nu ar mai fi aşteptat decât ca rabi[1] să-i anunţe, suplimentar, că s-a îmbătat şi că se duce la culcare.

Cununa de spini se strânse, ramurile păreau doi şerpi încolăciţi, decişi să devină unul singur, într-o reptiliană sfidare a logicii umane, iar picăturile de sânge de pe frunte începură să curgă către obraji, în dâre lungi de culoare albă.

Vânzătorul bulbucă ochii, apoi îi şterse repede cu dosul palmelor şi privi încă o dată tricoul celui din faţa sa.

Scuipă iar.

Oftă, uşurat. Şi simţi un tremur. Isus revenise instantaneu la expresia anterioară, aşteptând un răspuns (care nu avea să vină niciodată, totuşi) la întrebarea „Eli, Eli, lama sabactani?[2]

Titişor îi întinse mâna.

– Dă banii-ncoa, ce-ai rămas ca la dentist? Iau una la doi litri?

– Da, la doi. Să dea dracu`, mă, Titişor, am avut o vedenie.

– Te-a bătut soarele-n cap, trebuie să stai în chioşc. Puteai să-mi dai hârtia şi peste tejghea. De care vrei?

– Nu contează. Să fie rece. Rece.

– Ho, că am priceput, nu trebuie să repeţi.

Vlăjganul făcu o piruetă, apoi se aplecă într-o reverenţă exagerată, în timp ce două adolescente, una blondă şi alta brunetă, trecură pe lângă el şi chicotiră. Se ţineau de mână, aveau bocanci în picioare, iar pantalonii scurţi erau decupaţi foarte sus, astfel încât fesele tinere şi pline de viaţă se dezvăluiau, pe sfert, privirilor lacome.

Numai vânzătorul nu râse. I se păru că Isus îi face cu ochiul drept, în vreme ce ochiul stâng părea acoperit de o ceaţă.

Reuşi să aprindă chiştocul, cu mâinile tremurânde. Când ridică privirea,  după primul fum, îl văzu pe Titişor mergând ţanţoş către alimentara din colţ. Îşi făcu cruce, în timp ce acesta le întreba pe cele două adolescente dacă nu vor să bea o bere, direct din sticlă.

Fetele chicotiră din nou, apoi o luară la fugă.

Titişor ridică din umeri şi făcu un gest obscen. Continuă drumul scurt către magazin, iar câteva hârtii luate de vânt se repeziră, vesele, pe urma lui.

♣ Cristian Lisandru

––––––––––––-

[1] Rábi (rábbi)Termen ebraic care înseamnă „domnul meu” sau „stăpânul și învățătorul meu”, devenit titlu onorific pentru cărturari, pe care îl adăugau numelor proprii. Cu apelativul de „învățător” a fost numit și Iisus Hristos de mai multe ori în Noul Testament.

[2] Verset biblic care se traduce prin „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?” Conform Evangheliştilor Noului Testament (vezi Evanghelia după Matei, spre exemplu), acestea sunt cuvintele pe care le-ar fi rostit Isus, pe cruce, după răstignire.