Era frumos, era sublim
Doar gândul că ne despărțim,
Gândeam, comun, că-i doar un joc
De nostalgie și noroc,
Acel impuls trăit în doi
Ce-aduce râsul înapoi
Și-ți dă senzația că azi
Nici nu ai cum să pierzi, să cazi
Dintr-un miracol.
Făcusem, amândoi, spectacol
Și – oarecum superiori –
Le transmiteam că nu mai mori
Atunci când totul e plăcere.
Azi, numai gândul mi te cere
Și mă revolt, și mă dezvăț
De nostalgie și învăț,
Doar pe-nserat, văzând apusul,
Concret, îmi dau cu presupusul,
Crezând că, printre paranteze,
De dincolo de legi și teze,
Există un efort comun,
Un sentiment concret, imun
La intervenții deșucheate
Sau la cuțite-nfipte-n spate.
Pe mine mă mai dor dureri,
În tine plânge-același ieri
Și ne-am aduce.
Ce viață-nfiptă în răscruce,
Răscrucea mea, răscrucea noastră,
Cu iz de inimă albastră,
Căci tu știai și știi că iar
Ascult același lăutar
Și mai îngân, și mai surâd,
Spre ziuă îmi permit să râd
De mine, de-ndoieli, de iad.
Așa trăiesc, așa mai cad,
De undeva, din mai nimic,
Ce dor îmi este să-ți mai zic
Că e monumental să vezi
Niște-nverziri printre zăpezi
Sau lacrimi pe obraji curgând.
Și ninge, crunt, la mine-n gând,
Doar un galop se-aude-n cer
Și-un nechezat, când îți mai cer,
Să-ți fluturi pletele în vânt,
Ca ultim zvon, ca ultim cânt.
♣ Cristian Lisandru