Întrebările există, ceea ce nici nu ar trebui să ne mire, atâta vreme cât fiecare dintre noi suntem construiți din semne de întrebare care, pe parcursul unei vieți, nu-și află (toate) răspunsurile, în pofida unei căutări asidue.

Moliciunea unui semn de întrebare firesc – ce înseamnă viața mea?, ca să dăm doar exemplu – este contrată cu o putere fenomenală de întrebări existențiale, de pildă încotro ne îndreptăm, cum contracarăm o delăsare absolută, împământenită de decenii pe aceste meleaguri, și cum am putea să fim mai buni dacă, la nivel declarativ, suntem cu toții niște maici Tereza cărora nu le poate reproșa, nimeni, nimic.

Această ostentativă stare de bine pe care, de altfel, o afișăm cu toții, este și apanajul (ne)ajunșilor la butoane, acele execrabile butoane despre care se tot vorbește ”prin târg”, de ani buni, și care – dincolo de oculta mondială și mondializată agresiv – nu fac altceva decât să apese, nepăsătoare, pe rănile deschise ale unei nații de optimiști incurabili.

E drept, luând-o de la Decebal încoace, ținem piept provocărilor de tot felul, în felul nostru care nu este nu numai simplu, ci și demn. Geostrategii cu patalama la mână, ceea ce nu induce, neapărat, și o obiectivitate demnă de tot respectul, spun că e mai bine să stăm la un colț al mesei. Să nu vorbim neîntrebați, să ieșim la dans doar dacă ni se dă voie și, în general, să aplaudăm când saltimbancii transformați în decidenți trag câte un vânt.

Dar minunații coordonatori ai vieților noastre – aici, în Fanarul modern, cu tot cu ghilimele aferente – cad precum musca în lapte, din oricare parte a spectrului politic ar fi fost aruncați în lume, și sunt mai ceva decât păunii care-și înfoaie coada atunci când vine vorba despre împerechere.

Împerecherea asta, ideală și necesară pentru perpetuarea speciei, ne-a adus – de-a lungul unui timp nepăsător, deși unii l-ar numi ingrat pentru că nu ne absolvă de toate aiurelile pe care le-am transformat în literă de lege – în faza în care am fost prieteni cu toți, dar cu sufletele la o distanță mai mare decât drumul de la Pământ la Lună.

Eu cred în bunele intenții, fiindcă fiecare politician poartă în mapă, ca să parafrazăm, ori vreun chipiu de general cu trei stele, făcut la apelul de seară, ori șoferul de serviciu (plus secretara și garda SPP) al unui viitor premier. Ca să nu mai vorbim de apetența pentru fotografiile de grup, în cadru politic ”elevat”, semn numai bun că viața merge mai departe, iar vecinii/rudele/prietenii trebuie să fie mândri de noi, eventual invidioși pe ascensiunea noastră fulminantă.

N-am pretenția că aș putea descifra vreodată o încâlcită pădure a intereselor politice, fie ele de stânga, fie ele de dreapta, de centru sau de sus în jos. Deja ne-am plictisit de martiri prin definiție, de eroi de conjunctură, de ipocriți pentru care mirosul de carne friptă face mai mult decât vreo decizie luată cu capul pe umeri. De ”Gala Bute”, de ”Microsoft”, de măștile neconforme, de licitații impresionante pentru măști neconforme, de incendii la ATI, de ambulanțe care ajung după o oră sau mai mult, de miniștrii care ridică din umeri, de președinți care fac concurență Omului Invizibil, de echipamente medicale aduse ”pe cunoștințe”, în plină pandemie, de miniștri ai Sănătății care numai la sănătatea românilor nu se gândesc sau de primari care se cred, firește, pe propria ”tarla”, ceea ce îi transformă în Dumnezei locali.

Și, evident, ne-am săturat și de chibiții unei tușe unde orice ratare a adversarului este prilejul nimerit pentru a face spectacol, cu toate că și ei și-au dat cu stângul în dreptul atunci când erau ”titulari” la Palatul Victoria.

Pur și simplu cred că datul cu oiștea în gard devine o imagine de ansamblu, în această țară a Mioriței etichetată drept ”informatoare”, la un moment dat, iar viitorul nu mai sună bine – dar, oare, a sunat vreodată? -, ci scârțâie a pagubă generalizată, a metastază națională și a chin absolut.

♣ Cristian Lisandru