Veneam din propria tulburare, un drumeţ cu umerii prăfuiţi, trăgând după el o traistă cu vise… Erau multe, nu vă mint, le adunasem cu migală, unul câte unul, de pe la naştere sau un pic mai târziu, atârnau cam greu, însă erau ale mele. Cum să le fi abandonat? Şi unde?

Oamenii refuză visele altora, mi-am dat seama de asta într-o localitate ruptă de timp, prăfuită, cu străduțe înguste și pustii precum niște vase capilare golite de sânge. Am vrut să plătesc ultima carafă cu vin și am lăsat să cadă un vis pe tejghea. Așa, ca și cum ar fi fost un ban de aur…

Hangiul – obez, şorţ murdar, mustăţi mari, îl puteţi vizualiza, semăna cu toţii hangiii lumii – a râs în hohote, apoi m-a dat afară.

”Ştii câte vise am sub pernă, nebunule?”

Nu ştiam, eu le ţineam doar în traistă. Uneori vorbeam cu ele, adormeam împreună, visam din nou, dimineaţa eram mai bogat cu un vis neîmplinit…

♣ Cristian Lisandru