De vreo câțiva ani încoace, ”naționala” lui Burleanu (fiindcă n-a fost niciodată, de facto, a lui Daum, Contra sau Rădoi) e ca un întinde-mână jerpelit prin Europa. Se milogește după puncte, zice ”bogdaproste” după ce Norvegia se milostivește de noi și nici nu mai bate cărarea până la București, punându-ne în traistă un 3-0 prin neprezentare.

Or, ne zicem, în barbă, ”Doamne apără-ne și păzește-ne!” ca Germania să nu se schilodească. Am ajuns să cerem de ”pomană” armenilor sau nord-macedonenilor, cărora, în alte vremuri, le încărcam cala avionului cu goluri, cât să ducă amărâții ”suveniruri” la Erevan ori Skopje pentru întreaga familie.

În aceste vremuri, de tristă amintire prezentă, noi ne mai facem ”poze” de grup doar înainte de meciuri, fiindcă după joc, la capătul celor 90 de minute, ManChiricheș sau Pușcaș sunt șifonați ca naiba, de nici Photoshop-ul nu le mai repară cutele. Într-un jargon al peluzelor, sunt – cum s-ar zice – ”îndoiți pe genunchi, nici buni de reciclat”. Dacă ar fi să parafrazez o reclamă din arealul fotbalului, ”numai freze și mingi N-AU în cap”! În rest, orice altceva.

Imaginea ”naționalei” e mai marginală ca niciodată. E aproape abisală. E întunecată de dezamăgirile românilor, e ca un tunel din care nu se întrevede nici măcar licăritul plăpând al unei lumini de veghe. Ne prăbușim și, din păcate, în această vrie, nu avem în fața ochilor nici imaginea fundului prăpastiei.

♣ Adrian Artene

Articolul integral pe Pro Sport