Uneori, ne mai dor câteva doine și atunci luăm antibiotice pentru a reveni la starea de așa-zisă normalitate prin care încercăm să facem față marilor provocări ale momentului și să eliminăm durerile de cap sau de suflet. România sărbătorită pe 1 Decembrie rămâne o țară a speranțelor multiplicate care, anual, capătă accente sentimentale indiscutabile.

Dincolo de vocile care afirmă că facem apel la memoria neamului românesc numai o dată pe an, rămân la convingerea că cele trei culori ale drapelului ne guvernează în fiecare zi. E drept, doinele nu ajung, niciodată, hit – cu atât mai mult într-o realitate modernistă și pragmatică –, iar o doină plasată în topul Bilboard pare o utopie. Nici măcar un DJ obscur nu se bate pentru o doină, fiindcă este imposibil să o remixezi în așa fel încât auditoriul să aplaude și să țopăie la minut.

Dar doinele românilor – acest neasemuit de frumos amalgam alcătuit din tristețe, melancolie și dor, parte din Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO – duc cu ele nu numai durerile ancestrale ale unui neam sortit să își împingă soarta, precum un Sisif cu milioane de inimi, către un vârf imposibil de atins, ci și micile bucurii în jurul cărora ne-am construit și ne-am desfătat simplu, ca în fața unei mese pe care a fost așternut un ștergar și care adună, la ceas de seară, laolaltă, atâtea destine.

”Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre dupa gloria sa trecută. Ea este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume”, scria Vasile Alecsandri, iar inegalabilul George Enescu concretiza o astfel de trăire printr-un singur cuvânt: ”Dorul îmi pare singura caracteristică originală a cântecelor româneşti”.

În același timp, marele compozitor al întregii lumi, nu numai al României, spune că doina este ”tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine”.

♣ Cristian Lisandru

Articolul integral pe GÂNDUL.RO