Sunt inutil precum o pușculiță,
Tot punem la păstrare amintiri,
Eu îți mai povestesc și tu te miri,
Din noi se nasc doar muguri noi de viță.

Ne vom culege hibernal, probabil,
Te văd zdrobind sărutul meu sub sâni,
Pe noi ne mai acceptă zei păgâni
Și ne reneagă un prezent scuzabil.

Că mai plătim facturi, că mai cerșim,
Nici nu devine, practic, o povară.
În mine cer iluzii să mai moară,
Iar îngeri strigă-n cor să nu murim.

Mi-e dor de-o lume fără lumi în ea,
Ce satisfacții aș trăi, lunatic,
Eu te iubesc profund, curat, iernatic,
Ca într-un vis din ceașca de cafea.

♣ Cristian Lisandru