Și dacă-ți voi cânta, în paranteze, despre minunea simplă de-a trăi?
Ce-ai spune, pe un mare front ambiguu, dacă m-aș duce și tu n-ai mai fii?
Sub dinți metalici, ca-ntr-o dramă nouă, mai vin și vești, mai vin enormități,
Iar printre declarații agasante ne spunem că vor fi și alte dăți.

Vor fi. Elementare axiome transmit că nu suntem eroii ideali,
Că nu suntem nici genialii lumii și nici măcar doi amorezi fatali,
Dar suntem, peste toate, renăscuții unui scenariu scris așa cum știm,
Mai cade-n zvon pragmatic peste suflet și învățăm, îți spun, să nu murim.

Se mai și moare. Unii țipă. Și cer chiar dreptul de-a ucide tot,
În tine se trezește viața toată, în mine urlă moartea și nu pot
Să mă conserv de-a pururi ca ofrandă, depus la glezna ta ca un steag alb,
Mă dor trădări, ipocrizii constante, dar gândul ultim este gândul dalb.

Sunt sfinți, sunt mari emoții interzise, preponderent e tragic și vulgar,
Și nicio baricadă, ți-aș transmite, nu-nvinge – azi – sintagma ”în zadar”,
Observ enclavizarea mondială ca pe un virus virulent, parșiv,
Eu te iubesc de dincolo de replici și, mai bătrân, iubesc definitiv.

Și dacă-ți voi cânta, în paranteze, despre minunea simplă de-a trăi?
Ce-ai spune, pe un mare front ambiguu, dacă m-aș duce și tu n-ai mai fii?
Cum crezi c-ar fi scenariul, scris în pripă, de un poet dansând cu-atâtea morți?
În noi se naște-o lume neștiută și vise ies, spre-a protesta, la porți.

♣ Cristian Lisandru